Cronica, Partea a VII-a, Mama

Cel care dispare din viața ta când ai doar șase ani lasă foarte puține urme. Îți rămân evocările din discuțiile celor din jur, din familie, iar pe cont propriu creierul nu-ți aduce în fața ochilor decât instantanee mute, deși cred că undeva adânc îngropată în sufletul meu e stocată vocea. Și ca să fie și mai frustrant, de cele mai multe ori în cotloanele minții tale rămân doar frânturi de decor, în special obiecte sau acțiuni care parcă estompează totul în jur. Persoana care ți-era dragă și a dispărut e doar un nor cald, o zonă familiară dar neconturată… mama.

Maria Drăgoi, născută Toth, elevă

Încercând să o văd în fața ochilor îmi vin în minte doar câteva ipostaze. În prima, sunt pe cărarea scurtă care leagă casa de grădina de roșii. Mama vine dinspre grădină și nu văd decât mâinile ei ținând un castron cu fasole verde proaspăt culeasă. Mama e doar o prezență, o bucurie mă învăluie.

E iarnă, tata mă trage pe sanie în fața casei, zăpada e proaspăt căzută, mă bucur de ea, și mama apare parcă de nicăieri, venind dinspre Furnica, cu plase în mâini. Ne zâmbește…

Mama e în spital, în zona Gheorghe Marinescu, oncologie. O vizităm, intru cu ochii mari în salon, mirosul de spital mă deranjează, dar văd radioul mic, rusesc, cu baterii, îmbrăcat în piele neagră perforată. Mă preocupă, îmi place, îl cer, plâng să-mi fie dat, mama mi-l dă, ei nu-i trebuie, tata se supără.

Mama e în patul din camera noastră, sunt adus aproape cu forța, toate rudele sunt de față, fratele și sora ei, Tase, tata, cumnații, plânși. Mă mângâie, îmi spune să fiu ascultător, eu nu văd decât pătura în carouri roșii și negre. Sunt scos.

Mama e întinsă în sicriu, are un văl ca o perdea care o acoperă. E frumoasă dar nemișcată. Toată lumea plânge, în special Rita, o nepoată, care e chiar lângă ușă. Sunt speriat, plâng și eu, sunt scos afară. Mă plimb prin fața cimitirului, trece fosta mea educatoare, mă întreabă de ce stau acolo, îi răspund, aproape bravând, a murit mama.

Adrienne, mama cu mine

Multă vreme tata l-a acuzat pe bunicul că, pe undeva, neglijența lui a cauzat boala mamei. După ce se mutaseră pe Vulturilor, bunicul a spart podeaua cămării ca să o lege de pivniță printr-o scară. Uitase să le spună alor mei că în cămară se căsca acum o gaură în betonul podelei, așa că atunci când mama a intrat în cămară să ia ce-i trebuia la bucătărie, a căzut și s-a lovit cu pieptul de marginea planșeului. S-a plâns de durere, vremea a trecut, incidentul a fost uitat, dar la câțiva ani, atunci când sânul ei s-a întărit și a trebuit să fie operată de cancer, doctorul Bancu nu a putut decât să ridice mâinile neputincios.

– Va urma –

Cronica, partea a VI-a, Mutarea

E rece afară, umed, alunec pe cărare dar mă redresez și înaintez spre grămada de lemne din mijlocul grădinii. Am în mâini rămășițele unei canapele, ultimele bucăți din mobila de pe Vulturilor care a rămas nedusă pe Prieteniei, unde ne mutăm. Am vândut casa și odată cu cu lemnele cariate și prăfuite am impresia că ard tot ce a mai rămas din copilărie. Sunt singur și un foc portocaliu, cu mici explozii chimice albastre, încheie primul capitol, cel mai frumos, al vieții mele.
N-a fost o mutare ușoară. Pentru bunicul este o tragedie la care nu a consimțit decât după multe discuții, amenințări și reproșuri din partea tatei. Eu unul am simțit tensiunea luni de zile și simțeam că se apropie momentul în care ireparabilul se va petrece. Mă împăcasem cu ideea.
Până la urmă, tata a găsit un cumpărător, Panya, ai cărui bani vor rezolva temporar o parte din problemele familiei. S-a găsit și blocul în care ne vom muta, în Tudor. Tata ne duce să vedem apartamentul… 12, de la etajul trei; jos, în fața blocului, o ceată de copii ne urmăresc curioși. O altă gașcă, diferită de prietenii mei de pe Vulturilor…
Căruța care ne-a dus mobila este a nisiparului care ne-a adus, de-a lungul anilor, nisipul din Mureș cu care bunicul făcuse beton pentru curtea casei. Îl țin minte pentru că la el văzusem pentru prima dată un cal iar animalul acela mare, cu crupa maronie, lucioasă, cu vinele reliefate pe burtă, mirosul de balegă, mă intrigaseră.
Din toate mobilele mutate, singura care a refuzat transferul și s-a aruncat din căruță, spărgându-se în mii de cioburi, a fost oglinda cu colțuri rotunjite, de pe holul casei. Oglindise vremuri mai bune, o reflectase pe mama, mă văzuse crescând iar noua condiție socială, de oglindă de etaj trei în bloc proletar nu o prea încântase.
Un secretar de partid zelos a botezat străzile din Tudor Vladimirescu, cartierul care a crescut pe fostele porumbiști de la marginea orașului, cu nume care abia acum, după mult timp, realizez cât sunt de propagandiste: Armoniei, Înfrățirii, Muncii, Păcii, Viitorului, Rodniciei, Progresului… La Tudor III, cartier ceva mai nou, e clar că imaginația cuiva a secat și s-a trecut la provincii: Banat, Transilvaniei, Munteniei. Familia Drăgoi a aterizat la sfârșitul anilor ’80 pe Prieteniei. Următorii mei ani se vor derula aici, între blocuri gri, cu 14 apartamente dispuse pe patru etaje. Curtea, de fapt o parcare, era încadrată în U de șirul de blocuri. Acolo mi-am cunoscut viitorii tovarăși de joacă, am petrecut ultimii ani de gimnaziu și liceul.

Cronica, partea a V-a, Grădina

Privit cu ochi de adult, Vulturilor și-a cam pierdut farmecul de odinioară. Părculețul și-a pierdut cele trei ronduri de flori, ca trei piramide descrescător aranjate. Strada e acum asfaltată căci pentru mașinile celor care o locuiesc acum piatra de râu era prea zglobie, prea nesupusă. O parte din casele vechilor familii de pensionari au fost atacate de renovări colorate, au primit haine noi.
Numărul 12 și-a pierdut merii, tufele de tuia, părul din spate. Au rămas, miraculos, tufele de hortensii sub care creșteau ghiocei. Casa e bordo și acoperișul e acum din tablă metalică roșie. Grădina a pierit ca să lase loc unui garaj metalic, stingher, cu două locuri.
La mijlocul anilor ’70, când mă nășteam eu, bunicul transformase mica parcelă a casei într-o grădină cochetă, îngrijită cu migală. Fostul militar își dedicase toată energia aranjării creative a materiei vegetale. Plutoane de tuia și cimișir tuns la sfoară încadrau patrule spinoase de trandafiri, regimente de meri golden auriu se aliniau la gard lângă divizii burtoase de roșii, trase pe sârmă zincată. Pentru mine, micuț cum eram, fiecare colțișor al grădinii era atunci o celulă de joacă, un ascunziș, o peșteră vegetală, un adăpost, fiecare petic avea povestea lui.

Casa și grădina, Vulturilor 12

Odată intrat pe poarta de tablă roșcată de la numărul 12, încadrată de stâlpi de beton, te aflai între două columne de tuia, după care puteai să alegi să înaintezi de-a lungul casei sau să cotești la stânga spre cișmea și grădină. Te conduceau, în orice direcție, șiruri lungi de cimișir (buxus, cum îi spuneam), tunse perfect, care încadrau protector tufe de trandafiri, primăvara lalele și vara albăstrele. Dincolo de ele, spre vecinul din stânga, Tuzes, se întindea grădina de roșii și castraveți. Totul se termina la gardul cu Tuzes printr-un șir de meri Ionatan. În continuarea grădinii de roșii se afla mărul cu mere de vară, untoase, iar în spatele casei un păr cu pere tari, de toamnă, care se îngălbeneau și se muiau pe rafturile de lemn îmbrăcate în Scânteia, în pivniță. La gardul de cărămidă cu Gal-neni se aliniau cotețul porcilor, poiata găinilor și o șandrama prăfuită de lemn, plină de vechituri, care m-a fascinat multă vreme cu întunericul ei.
Casa avea o terasă deschisă, vopsită de mama, o verandă a cărei culoare, un albastru unic, deschis, luminos, cu ușoare nuanțe de verzui, a rezistat, scorojită de vreme, până când ne-am mutat.
În casă, holul se termina în capăt cu bucătăria, avea pe stânga cămara și baia și pe dreapta, spre stradă, cele două camere cu sobe de teracotă și dușumele negre. În spate, intrarea în pivniță se făcea pe niște trepte de beton acoperite cu o placă de beton și încadrate de geamuri. Pivnița, de cărămidă, avea pe jos pământ și se termina cu rafturi de PAL subțire susținute de stâlpi solizi de lemn de brad. Podul și pivnița s-au constituit în două universuri paralele legate de casă. Dacă în pod strănutam de la praf și îl exploram cu teamă de viespi, descoperind artefacte prenatale, în pivniță vânam perele zemoase ale lui Tase. Ambele întunecoase și fascinante pentru un copil cu ochii mari.

Bradul lui Tuzes, grădina, 1982

– Va urma –

Cronica, partea a IV-a, Ungheni

Năstase Drăgoi s-a născut pe 18 iulie 1903 în Ungheni, Argeș, într-o familie de țărani cu trei copii. Pentru mine, ardelean get-beget, legătura cu Regatul a fost sporadică și neobișnuită: locurile acelea s-au conturat inițial din poveștile bunicului dar prima în memorie este imaginea micii valize cărămizii pe care bunicul o pregătea, cu meticulozitate de militar, înainte de puținele vizite făcute în Argeș. Văd maieurile riguros împachetate, săpunul, aparatul de ras cu rezerve gilette și pămătuf, buletinul, cuponul de pensie, toate aranjate în compartimentul îmbrăcat în material gălbui, satinat. În anii ’80 l-am însoțit pe Tase în două veri la Ungheni, explorând surprins Bărăganul fierbinte, întinderea aceea nesfârșită, lipsită de ritmul acut al dealurilor mele dragi de acasă. La prima vizită eram un copil și am găsit un sat toropit de căldură și bogat în mirosuri stranii, pe care mintea mea de explorator urban l-a cartografiat fixându-și câteva repere: casa Unchiului Ion, fiul lui Ilie, vechea casă părintească din centrul vechi al satului, balta, școala Unchiului, gârla cu porci. Ungheni-Argeș mirosea a fânar, a balegă arsă de soare, a baltă nămoloasă răscolită de porci, a iarbă călcată, a găinar, a zarzăre zdrobite de picior și fermentate, a naftalină, a lapte proaspăt muls, a sudoarea unchilor și a pământ lutos și candelă în odaia în care murise Maria, sora bunicului. O simfonie de mirosuri și gusturi m-au prins nepregătit, biet copil venit din umbra străvezie a orașului, dintre hortensiile burgului mureșean. Am vagabondat… Brusc, după un prim drum fascinant cu trenul, Vulturilor era departe și devenise mic iar eu eram un cățel scăpat din curte, asaltat de senzații și orizonturi noi; m-am trezit aruncat pe o insulă cu alt decor și altă partitură cotidiană, explorând noua lume pe bicicleta neagră a unchiului Ion.

Tase cu mine, Vulturilor 12, circa 1975

Nicoleta și Costel, verișorii, urcă cu agilitate scara care duce în fânar. Le propusesem adulților să ne lase să dormim peste noapte în șură. Primisem acordul cu entuziasm dar parcă acum mi s-a mai topit din elan. Paiele încep să mă împungă neplăcut prin pătura maro care miroase a dulap vechi. Prin paie, după ce îmi găsesc o poziție acceptabilă, parcă mișună acum mii de ființe minuscule, furnici, păianjeni, necunoscute cu clești și ace. De jos, de sub noi, prin mirosul de câmp ars și pus la iernat, urcă spre noi rumegatul ciudat, de cârpă ruptă, al vacilor. Abdic demn, fără regrete, anulez ideea nopții petrecute în paie.

Îmi vine în minte povestea lui Tase despre moartea străbunicii. Plecat de acasă fără voia părinților, Năstase termină școala de artilerie și se pregătește împreună cu regimentul de plecarea pe front. Va face Stalingradul, de unde, rănit de o schijă de obuz, va fi evacuat spre țară prin Basarabia. În Pitești, înainte de plecarea pe front, primește o telegramă din Ungheni, sora Maria și fratele Ilie îl roagă să vină acasă căci mama lor e pe moarte. Năstase obține o scurtă permisie și ia îngrijorat trenul spre Halta Colțu, unde îl așteaptă fratele. Ilie îi spune că mama e mult mai bine, starea ei se ameliorase simțitor auzind că-i vine fiul acasă. Asta îl face pe Tase să creadă că totul fusese un șiretlic pentru a-l aduce pentru scurt timp în sat, mama e într-adevăr mai bine, stă în capul oaselor în pat și își primește fiul cu bucurie. Năstase se decide să plece în aceeași seară, spre necazul tuturor. Își ia rămas bun și e condus la gară de Ilie. Odată plecat trenul, Tase își scoate capul pe geam și o vede pe Maria alergând pe drumul spre haltă și fluturând agitată un batic. Își scoate și el batista și o flutură cu mâna până ce halta și frații sunt înghițiți de întuneric, în depărtare. Ajuns la regiment la Pitești, îl așteaptă o telegramă anunțând moartea mamei și realizează brusc de ce venise Maria la haltă, încercând să-l întoarcă…

Năstase Drăgoi, al treilea din cerdac de la stanga la dreapta, lângă stâlp

A doua mea vizită în Ungheni s-a petrecut la sfârșitul anilor ’80. În decurs de câțiva ani Unchiul Ion se micșorase parcă odată cu casa dar laptele de capră și ouăle găsite în căpiță, pâinea coaptă în cuptor, oamenii șugubeți, satul, toate își păstraseră savoarea. Tot atunci am făcut și prima mea excursie de unul singur. Aflat la vârsta primelor explorări extraurbane am prins curaj și am cerut permisiunea de a vizita Curtea de Argeș. După câteva clipe de stupoare am primit acordul adulților, bani pentru biletul de tren și mărunțiș de cheltuit. Am vizitat așadar Curtea de Argeș, mânăstirea, împrejurimile și m-am întors seara, încântat de reușită.
Drumurile bunicului meu în Regat însemnau, probabil, încercările fiului rătăcitor de a se reconecta la vatra satului. De a-și reafirma identitatea. Într-o mai mică măsură, pentru mine erau ocaziile de a urca înapoi pe firul timpului. O părticică din mine se regăsește și acolo, sub orizontul generos al Bărăganului, printre oameni copți de necazuri și de soare.

M-am întors recent, în urmă cu trei ani, la Ungheni. Am coborât pe la Sibiu, prin Valea Oltului, spre Râmnicu-Vâlcea și Pitești. Am trecut cu mașina prin Costeștiul anost și ars de soare și am intrat, după douăzeci de ani, din nou în locul rarisim al copilăriei mele. Unchiul Ion orbise, un glaucom sever îl lăsase fără vedere. Pe vremuri, când ne scriam, mi se confesase spunându-mi că vizitase Ardealul în tinerețe și că îl încercau regretele că se întorsese în sat. Era, oarecum în oglindă, viața lui Tase cea care îl inspirase și pe care ar fi urmat-o.
Am rămas doar o noapte acolo. Ceva parcă lipsea… Un om frumos își încheia viața lipsit de lumina zilei și hrănit cu amintiri. En passant, îmi căutam părticica de identitate argeșeană și descopeream probleme cotidiene, fără legătură cu trecutul.

Dobrița, Unchiul Ion, soția Lenuța, eu, Unchiul Costică

Va urma

Cronica – Partea a III-a, Strada Vulturilor

Am crescut pe strada Vulturilor, pavată pe atunci cu piatră de râu, în perimetrul delimitat de strada Budai și strada Secerei. Statul împărțise acolo loturi pe care se construiseră case în sistem duplex, lipite. Casa noastră era lipită de cea a lui Gal-neni, o văduvă care trăia acolo cu fiica ei. Vulturilor se unește în forma unui V cu strada Dâmboviței iar în triunghiul acela am copilărit fericit până la paisprezece ani.
Acest mic cartier era un amalgam de familii de români și maghiari, ducându-și cum puteau viețile sub comunism. Trăiau laolaltă mai multe generații în aceeași casă și, firesc, cei pe care i-am cunoscut cel mai bine au fost copiii, nepoții, cei cu care m-am jucat, am vagabondat și am crescut împreună.
Era Laci, fiul lui Eniko și nepotul lui Enghi-neni. Erau Baba și Annamari, fiicele lui Farkas măcelarul. Tudor Turcu și Ioana Pop, cei doi nepoți de la București care veneau doar vara. Miri, nepotul lui Albu-bacsi. Nepoții lui Udvari, ai lui Fazakas și ai lui Gal de peste drum. Cei doi băieți ai lui Gagyi, mai rar implicați în jocurile noastre, mai ales Peter, motociclistul. Aceștia erau în proximitate, aflați la câteva case distanță, după care veneau Norbi, Robi și alți câțiva aflați tot pe Vulturilor, dar ceva mai măricei ca vârstă și mai rar parteneri de joc.
Vârful triunghiului de case, decupat ca o felie de pizza, se termina cu un mic și cochet parc, în ale cărui tufe, noi copiii, ne-am făcut case, în ai cărui copaci ne-am cățărat pentru a scăpa de urmăritori, un parc în care încingeam miuțe, povesteam până seara târziu, fugeam de băbuțe nebune sau de bătrâni încinși de furie. Cel mai bine se detașează figura lui Asti-bacsi*, un pensionar, un fost activist de partid ale cărui geamuri păreau să atragă invariabil mingile noastre. O minge sărită peste gardul de sârmă împletită de culoarea pietrei vinete al lui Asti-bacsi stârnea aprige dezbateri referitoare la nefericitul copil desemnat să sară gardul pentru a recupera obiectul jocului. Spun nefericitul pentru că nu de puține ori s-a întâmplat ca bătrânul să apară de după casă, să-și prindă victima de ureche sau de păr și să o târîie în șuturi în stradă, în brațe cu mingea sfârtecată cu un cuțit. Totuși, Asti-bacsi rămâne în amintirile mele cu trei chestiuni memorabile, prima fiind faptul că la stropit de Paște era singurul de la care primeam ouă încondeiate de gâscă, (și nu de găină, cum se obișnuiește) a doua se leagă de faptul că la el am citit povestea “Sarea în bucate”, probabil la o vârstă fragedă, judecând după importanța pe care memoria mea i-o acordă, iar ultima, cea mai neobișnuită, se referă la pasiunea lui Asti-bacsi pentru poze pornografice, alb-negru, o colecție periculos și pervers împărtășită și nouă, copiilor. Asti-neni, o bătrânică străvezie și calină, nu știa, cel mai probabil, nimic de pasiunile fără perdea ale activistului-consort.
Vulturilor avea pe atunci darul de a-mi încuraja și proteja complice pornirea de a construi, încet dar sigur, propriul meu cod de înțelegere intuitivă a lumii. Cotloane ale acestui microunivers, propice visării sau jocului, se nășteau din nimic: o banală tufă de Spiraea, ce-i drept stufoasă, în pe-atunci-imensul-parc-acum-pe-atâta-de-mic, adăpostea adevărate întruniri tovărășești sau bătălii cu soldăței. Mai e nevoie să spun cu ce imensă plăcere rememorez joaca cu soldăței și figurine? Podul casei, tufele de hortensii, culoarele create de acestea în tovărășie cu gardul, părul, merii, poalele brazilor, tuia, până și rândurile cu tufe de roșii, deveneau fără probleme tot atâtea cuiburi de joacă prelungă, netulburată de nimeni și nimic. Ore întregi de scufundare în joc, un microunivers în care mintea mea de copil amplifica totul, bulgării deveneau dealuri, tufele copaci, gropițe cât pumnul se transformau în lacuri. Prefiguram romanele copilăriei, preeriile, stepele, trenurile, eroii, aventurile, își făceau avant la lettre apariția în scena copilăriei.

* – Din motive lesne de înțeles, numele lui Asti-bacsi a fost modificat.

– Va urma –

Cronica – Partea a II-a, Cifra 12

Tata a divorțat mai greu, mai urât… Amalia, Amalica, cu care avea și el o fată, pe Ana-Maria, n-a acceptat prea ușor despărțirea. Au urmat, previzibil, lucruri urâte: Tîrgu-Mureș era, este, un oraș mic, un ibric mic care fierbe ușor. Chintoan, tatăl Amalicăi, era șofer de autobuz și, după divorț, de câte ori dădea peste tata plimbându-se cu mama prin oraș, încetinea, deschidea ușa din față și îi împroșca cu înjurături și acuze pe cei doi. Asta s-a tot repetat până când tata, sătul de scandaluri, și-a vizitat într-o bună zi fostul socru, i-a pus mâna în gât și nervos la culme, i-a pus în vedere să înceteze. Mi-l imaginez pe tata făcând asta pentru că recunosc aprinderea asta a sângelui, cuvintele care ies gâtuite și apăsate pe gura încleștată, pragul acela a fost atins și de mine de câteva ori.

Amalica și-a blestemat, mergând la un preot, fostul soț și pe noua lui soață. De curând, în vizită la ea în Germania, Adri mi-a vorbit de greutatea blestemelor: nu credeam în asta, dar privind înapoi, urmele unui blestem care a zdruncinat această familie, ca un tăvălug care culcă la pământ iarba, se văd tulburător, așa că vorbele ei mi s-au întipărit în memorie. Și pentru că se mai crede că blestemul trimis asupra unor oameni apărați de credință se poate întoarce la destinatar ca un plic cu otravă care nu și-a atins ținta, trebuie spus că Ana-Maria, fiica Amalicăi și a tatei, a murit acum câțiva ani, de tânără, în urma unor complicații la nașterea celui de-al doilea copil…
În vara lui ’74, când e făcută poza, bunicii din partea mamei vizitau des numărul 12 de pe strada Vulturilor, strada copilăriei mele. Cifra 12 m-a însoțit de mai multe ori în viață și am ajuns s-o consider cifra mea norocoasă. Cifra 12, numerele pare în general, ca și o mult mai mare încredere acordată mâinii drepte, au contribuit la a-mi clădi în timp un mic univers marcat de mituri, intuiții și superstiții. Dintre ele, o superstiție care a durat o bună perioadă de timp, până departe în adolescență, a fost cea legată de adusul până pe Vulturilor al unei pietricele întâlnite pe trotuar, departe de casă, cu lovituri precise date cu bombeul pantofului, un proces dificil și migălos, finalizat cu o ultimă lovitură în tabla dată cu vopsea roșcată a porții numărul 12. Dacă pietricica avea să eșueze în vreo rigolă de pe traseu, consideram asta ca fiind semnul unui ghinion iminent.
Mă mai marcaseră, de prin gimnaziu, cărțile rusești cu literatură de război, în special cele cu pionieri-partizani, vânați de hitleriștii motorizați și nemiloși. “Nimic nou pe frontul de Vest”, văzut de timpuriu, cu tata la cinema, a venit să confirme senzorial și multimedia experiențele belicoase fabricate în laboratorul minții mele. De aici și până la a mă scurge pe ultimii metri înainte de poarta casei, cu o spaimă paroxistică fabricată de creierul excitat, simțind cum intră la capătul străzii o patrulă de SS-iști, era doar un pas. Jocul perfid al imaginației mele ținea de fapt în a-mi impune să intru pe poarta salvatoare și să mă ascund sub hortensiile enorme de lângă ea cu câteva milisecunde înainte ca motocicletele morții să ia colțul.
Poveștile cu nemți și cu ruși migraseră în universul meu mai devreme și din poveștile de pe front ale bunicului. Năstase, Tase, cum îi spuneam, făcuse Stalingradul și avea o mulțime de povești și o mulțime de pere galbene, zemoase, care să le țină companie.
Tase s-a născut în Ungheni, județul Argeș. Era o familie de țărani cu trei copii, el fiind fratele cel mare. Mai avea un frate mai mic, Ion, și o soră, Maria. Deși obiceiul locului cerea ca într-o familie fratele mai mare să fie cel care rămâne la casa părintească, pentru a avea grijă de părinți la bătrânețe, mezinul urmând să-și construiască în altă parte o gospodărie, Tase nu a urmat tradiția și a plecat el la Pitești, la Școala Militară de artilerie, supărându-și părinții și fratele. Țin minte poveștile bunicului, mai ales cea în care la un concurs de tragere cu tunul a câștigat primul loc, fiind premiat cu un ceas. Mai țin minte cum îmi explica cum se regla bătaia tunului, inclusiv prin rapoarte telefonice primite de la un observator, deoarece se trăgea peste un deal. Cred că de la faptul că a fost artilerist i se trăgea și ușoara surzenie, mai tot timpul trebuia să-i repetăm ceea ce spuneam, și ne auzea abia când își punea palma ca o pâlnie la ureche – îl văd și acum pe Tase în fața ochilor, ținându-și palma la ureche, ușor aplecat deasupra radioului, ascultând știrile.
După moartea mamei, bunicul Tase a fost cel care a preluat grija de a ne îndruma cu școala, și a făcut-o exemplar, cel puțin în ceea ce privește materialele pedagogice, dusul la școală… el era cel care, încă din grădiniță, a decorat panourile instituției cu litere decupate, Trăiască Republica Socialistă România. Priveam fascinat cum bunicul întindea pânza roșie pe un suport de polistiren expandat, cum lipea ordonate frumos literele decupate, cum adăuga o bucată de tricolor într-unul din colțuri. Simpla desenare a literelor însemna un lucru făcut cu migală, rostuit, căruia abia acum îi prind înțelesul. Spațierea, kerningul în limbajul designerilor, o făcea măsurând cu liniarul, făcând calcule pe hârtie, pentru a împărți just spațiul. Literele le decupa din carton sau, uneori, din staniol.

– Va urma –

Cronica – partea I, Fotografia

Sunt Mircea Drăgoi, designer, ilustrator, am 38 de ani și aceastea sunt fragmente din povestea celor trăite de mine și de cei din jurul meu în aceste scurte și tulburi aproape patru decenii. De ce acum, atât de timpuriu, o cronică fragmentată a unei familii, scrisă de unul din membrii ei? Pentru că uit! Pentru că vorbele bunicului, ale tatălui, faptele celor din jur, au curs în mine în pâraie mici și s-au rostuit acolo într-un iaz limpede, dar încep acum să se evapore sub căldura timpului alert. Degetele mele încearcă, uneori cu mișcări disperate, să prindă fluturii născuți din ape, să le găsească un loc în insectar.

Vulturilor 12, familia, 1974

Trăiesc în Transilvania, m-am născut aici într-un oraș aruncat între dealuri cu cimitire, un râu Mureș cam leneș și păduri rare – pe care le-am cutreierat des în copilărie. Într-o fotografie recent descoperită, alb-negru, apare familia mea, pe atunci mai generoasă în membri: mama, cu un început timid de burtică, și e foarte probabil că eu mă ascundeam deja acolo, apoi tata, tânăr, frumos, de nerecunoscut – tatăl meu, Padre, e acum un pensionar obez, cu fața obosită de atâta luptă cu soarta și cu Dumnezeu. Bunicul, Tase, cu părul lui alb, frumos, pieptănat riguros, militărește, spre spate, dar cu cămașa albă descheiată la gât, a fost scos probabil dintre roșiile lui dragi din grădină. E încă neadus de spate, mai târziu se va cocoșa accentuat, dramatic, trupul lui va deveni un descărnat semn de întrebare, coloana lui mândră cedând gravitației. Brațele lui vor forfeca mereu ordonat aerul, foarfeca aceea se va tot apropia de pământ până când, cel mai probabil, vârfurile ei au atins și scrijelit țărâna, săpându-și groapa. Fiu de țărani din Regat, din Argeș, ajuns plutonier-major artilerist sub Antonescu, migrat în Ardeal după război și căsătorit aici cu o unguroaică plinuță, Rozalia. Apar și Nagymama cu Nagytata, prezența lui este un lucru neobișnuit pentru mine, pe el n-am apucat să-l cunosc.

Bunicii din partea mamei, Toth și Maria Karoly

Din câte știu, Toth Karoly era un croitor priceput, în poză apare cu cravată, elegant, așa cum de altfel îl văzusem și în alt instantaneu, interbelic, în palton negru, lung, și pălărie, la braț cu Maria, bunica. Sunt în poza de pe Vulturilor și Joska și Klari, fratele și sora mamei… Știu, intuiesc cum s-a născut fotografia. Momentul exact când degetul lui Tuzes, cel mai probabil rugat de tata, gyere ide Laci, csinalunk egy kepet*, a apăsat pe butonul aparatului, un Smena de hobby, cumpărat de la ruși, acel moment îl simt acum la fel de bine ca și în vara lui ’74, când am simțit în burtă relaxarea mamei, înconjurată de frați, de soț și de părinți, în lumina blândă a verii. Ambii mei părinți ieșiseră din mariaje nereușite, ea măritată cu un fotograf ambulant, Kovacs, care trecuse prin sate, fotografiase vieți, portrete de țărani, le luase banii în avans și apoi dispăruse. În mintea mea persistă și acum povestea tatei, cu drumul spre pușcăria lui Kovacs, cu motocicleta, o Java, prin păduri tinere, pe șosele sinuoase, ardelenești, cu mama în spate, ea cu brațele înconjurându-i mijlocul, fața lipită de spatele lui tânăr. Mergeau acolo pentru ca ea să-l anunțe pe soț că vrea să divorțeze. Kovacs, cu care mama avea deja o fată, pe Adrienne, nebun, coleric, văzuse pe fereastra închisorii că mama venise cu cineva pe motocicletă. Știa de el, i se spusese deja… A făcut scandal, dar lucrurile erau oricum încheiate.

( Tânărul oprise motocicleta neagră, suplă, sub teii înverziți de pe Cuza Vodă, fără a mai intra pe Sibiului. Era doar în pulover, cămașa gălbuie îi ieșea neglijent la brâu. Se certase deja cu tatăl care din nou îi reproșase că nu are grijă de cum se poartă, de familie, de ce spun vecinii. Dar gândurile legate de discuția asta zburaseră deja, dinspre inimă deja înainta în sus, năvalnic, emoția că o va vedea, o va întâlni în câteva clipe. Și ea apăru, la colț, cu rochia albă subliniind contrastul cu pielea brună și catifelată a brațelor dezgolite până la umăr, a picioarelor lungi de adolescentă. Așa că totul se topi în umbre și ea ocupă cu sărutul, cu mirosul, cu ochii, cu prezența ei, întregul amalgam de gânduri, coapsele ei se lipiră pe sub fustă de gamba lui ridicată pe pedală. Și deja era bine și Tîrgu-Mureș, și tata, și serviciul, și blestemele Amalicăi nu mai contau.
Au demarat în trombă, Aiudul era departe și aveau mult de mers.)

… va urma

* – vino aici, Laci, să ne faci o poză