Cel care dispare din viața ta când ai doar șase ani lasă foarte puține urme. Îți rămân evocările din discuțiile celor din jur, din familie, iar pe cont propriu creierul nu-ți aduce în fața ochilor decât instantanee mute, deși cred că undeva adânc îngropată în sufletul meu e stocată vocea. Și ca să fie și mai frustrant, de cele mai multe ori în cotloanele minții tale rămân doar frânturi de decor, în special obiecte sau acțiuni care parcă estompează totul în jur. Persoana care ți-era dragă și a dispărut e doar un nor cald, o zonă familiară dar neconturată… mama.
Încercând să o văd în fața ochilor îmi vin în minte doar câteva ipostaze. În prima, sunt pe cărarea scurtă care leagă casa de grădina de roșii. Mama vine dinspre grădină și nu văd decât mâinile ei ținând un castron cu fasole verde proaspăt culeasă. Mama e doar o prezență, o bucurie mă învăluie.
E iarnă, tata mă trage pe sanie în fața casei, zăpada e proaspăt căzută, mă bucur de ea, și mama apare parcă de nicăieri, venind dinspre Furnica, cu plase în mâini. Ne zâmbește…
Mama e în spital, în zona Gheorghe Marinescu, oncologie. O vizităm, intru cu ochii mari în salon, mirosul de spital mă deranjează, dar văd radioul mic, rusesc, cu baterii, îmbrăcat în piele neagră perforată. Mă preocupă, îmi place, îl cer, plâng să-mi fie dat, mama mi-l dă, ei nu-i trebuie, tata se supără.
Mama e în patul din camera noastră, sunt adus aproape cu forța, toate rudele sunt de față, fratele și sora ei, Tase, tata, cumnații, plânși. Mă mângâie, îmi spune să fiu ascultător, eu nu văd decât pătura în carouri roșii și negre. Sunt scos.
Mama e întinsă în sicriu, are un văl ca o perdea care o acoperă. E frumoasă dar nemișcată. Toată lumea plânge, în special Rita, o nepoată, care e chiar lângă ușă. Sunt speriat, plâng și eu, sunt scos afară. Mă plimb prin fața cimitirului, trece fosta mea educatoare, mă întreabă de ce stau acolo, îi răspund, aproape bravând, a murit mama.
Multă vreme tata l-a acuzat pe bunicul că, pe undeva, neglijența lui a cauzat boala mamei. După ce se mutaseră pe Vulturilor, bunicul a spart podeaua cămării ca să o lege de pivniță printr-o scară. Uitase să le spună alor mei că în cămară se căsca acum o gaură în betonul podelei, așa că atunci când mama a intrat în cămară să ia ce-i trebuia la bucătărie, a căzut și s-a lovit cu pieptul de marginea planșeului. S-a plâns de durere, vremea a trecut, incidentul a fost uitat, dar la câțiva ani, atunci când sânul ei s-a întărit și a trebuit să fie operată de cancer, doctorul Bancu nu a putut decât să ridice mâinile neputincios.
– Va urma –