Țin minte cum pe autocar în San Francisco, discutând ghidul cu o pereche simpatică de danezi, a pomenit de pitorescul Highway 1 care coboară spre sud, spre Monterey. Nu mă gândeam atunci că doar peste două zile vom parcurge cu Raluca și Ciprian o bună bucată din renumitul drum, mergând și noi spre Sud. Vremea splendidă, însorită, ieșim din Palo Alto bifând scurt două puncte cu rezonanță, Waverly street, modesta casă a lui Jobs și 1 Infinite Loop, sediul central Apple. Vizită scurtă la un Apple Store mai special, ne prevenise Ciprian, singurul din lume care nu are produsele Apple ci articole promoționale, șepci, tricouri, accesorii. O grămadă de clădiri din cartier au cunoscutul măr afișat la stradă, în diverse culori pastelate, marcând probabil probabil diversele divizii ale companiei. Plecăm spre Big Sur, numele încă nu are nici o semnificație pentru mine, știm doar că e o destinație pitorească, o combinație de pasiv/activ, de soare, pădure și ocean.
Călător, mi-a plăcut întotdeauna ritualul întâlnirii cu locurile speciale pe care Pământul, generos și măreț, le-a modelat de secole indiferent la zbaterile omului. Ca parte a ritualului, parcurgi cu o senzație plăcută de așteptare, în goana mașinii, locuri încă familiare: câmpuri perfect cultivate, în șiruri impecabil aliniate, pășuni cu vaci, orășele americane, plate. Păduri de pini rezonabile, benzinării, un mic aerodrom, primele dune de nisip, apoi Oceanul. Mai întâi doar întrezărit printre pini, albastru intens, cu valuri speciale. Apoi, ca o lovitură în retină, după niște curbe și stânci, o porțiune masivă de plajă, întinsă în profunzime, stânci izolate în apă care par aplecate către coastă, nu vor să se desprindă de ea, oceanul imens și o lumină aparte, care învăluie plaja și stâncile. Lumina pare să vină de la oceanul care o preia de la cer și o aruncă pe plajă. O ușoară pâclă învăluie întreaga imagine, e prima noastră întâlnire cu peisajul american de tip grandios, ne depășește așteptările. Nici un ecran, de monitor sau televizor, de cinema sau tabletă, nici o adunătură de pixeli nu putea compune acasă, în România, genul acesta de imagine-poveste.
La 150 de kilometri de Palo Alto, după patru-cinci puncte de contact cu Pacificul, depășim Carmel, o stațiune pitorească și ieșim brusc și perpendicular de pe șosea, urcăm pe o vale umbroasă. E un drum foarte îngust, Palo Colorado Road, marcat cu indicatoare galbene, Slow, în România s-ar numi forestier dar e bine asfaltat și urcă sinuos printre pini columnari gigantici. Pe margine se înșiră din loc în loc cabane de lemn, cuprinse de mușchi, mascate de ferigi imense, lumini gălbui ies din livinguri, steaguri americane, pete roșii pe verdele întunecat, soarele pătrunde aici filtrat de ramurile de pin. Chevrolet-uri modeste stau parcate printre arbori, oamenii sunt veniți în vacanță, liniștea e tot mai profundă, mai neobișnuită. Depășim o bifurcație lîngă care stă cocoțată o stație de pompieri, o luăm la stânga, panta drumului are acum un alt unghi, mult mai accentuat, mașina urcă sigură și fără efort, încă o bifurcație, tufe de aloe vera înflorite pe dreapta, o floarea soarelui construită integral din tablă ține loc de indicator pe stînga și printre garduri de lemn ajungem la destinație, un mic platou pavat cu pietre care încercuiește un arbore imens. După micul platou numit Sobre sur Grande stă proptită o vilă cochetă pe două nivele, urmând linia pantei, o terasă de lemn stă deasupra unui petic de gazon care se termină brusc între tufele care împânzesc coasta, în dreapta canionul împădurit se termină în ocean, un triunghi gri-albăstrui cu luciri mici de la soare: tăcute, valurile.
Sub soarele Californiei, liniștea e incredibilă. Se aude un vuiet înfundat, în primele clipe cred că vine de la ocean, ar fi normal, canionul de sub noi e o falie care ar trebui să primească firesc acustica imensei ape de jos. Ne dăm seama destul de repede că întreaga pantă de sub noi e înflorită și că auzim de fapt corul preocupat al miilor de albine care polenizează valea.
Se înserează. Apa oceanului, triunghiul, își schimbă nuanțele de la oră la oră. Îmi plimb picioarele prin gazon, ascult liniștea, lumina curge acum gălbuie prin falia din dreapta, tufele de lângă vilă încep să foarfece razele. E plin de tufe de lavandă, ierburi înalte, arbuști înfloriți. E ca o vară indiană la noi, în revers, venită dinspre primăvară. Dacă stai în umbra unei tufe, simți răcoarea, dar mâna ieșită în lumina soarelui e arsă plăcut de căldură în câteva secunde.
Golul canionului e întrerupt doar de vulturi care planează liniștit deasupra pădurii. Panta opusă e punctată și ea de vile cochete, puține în raport cu mărimea peisajului. Și mereu, calm, tăcut, la distanță, în dreapta, Oceanul.
Vom sta aici trei zile binecuvântate cu serenitate. Seara ne retragem în living și facem focul în mica sobă cu lemne. Povestim. Râdem. După San Francisco, Big Sur pare ireal. Ciprian e gazda perfectă, atent la detalii, nu avem nici măcar grija hranei: la propunerea proprietarului vilei, Tony, un profesor de yoga care trăiește într-o vilă mai mică, la o aruncătură de băț, ne gătește zilnic un chef extraordinar, Jamie Jean Jarrard. Gătește direct în livingul vilei, care are o bucătărie complet utilată, folosind produse organice locale. Avem șansa să vedem în plină acțiune un bucătar profesionist, să-i vedem dedicarea, pasiunea, răbdarea și îndemânarea; Jamie va fi o mămică fericită în august, are un prieten muzician cu trupa căruia a fost în turnee și le-a gătit, a fost chef la un restaurant extraordinar din Big Sur, Sierra Madre și acum locuiește în zonă. Înfierează, cum altfel, fast-food-ul. Promovează bucătăria raw, locală, gustoasă și sănătoasă. Apare cu mașina dimineața la opt, încărcată cu plase cu legume și fructe de mare proaspete, își ia uniforma de bucătar și ne servește trei mese miraculoase până după-masa. De cum apar ea și ajutorul ei, o localnică, livingul se umple de arome cum nările mele n-au mai simțit niciodată. E ca și cum albinele de jos, din vale, s-ar grupa și ne-ar aduce hrană proaspătă, arsă de soare, fire încolțite de floarea soarelui, felii transparente de ridichi, sosuri delicioase… Ne coace pâinea aici, în cuptor, iar ciabatta coaptă de ea și servită dimineața pe terasă, presărată cu rozmarin și înmuiată în puțin ulei de măsline, e ruptă din rai.
Poate se merită povestit aici, ca o poezie, meniul primei seri, așa cum l-a imprimat Jamie:
4:30-5:00 – Guests arrive + mingle
Fresh Ricotta on date toasts with thyme and berries
Crab Cakes with Spicy Remoulade
Grilled Melted Leak & Asparagus Whole Wheat Pizza
6:00 – Dinner
Warm Ciabatta with Rosemary Olive Oil
Salat of Young Mache , Wallnuts, Strawberries, Sunflower sprouts, seeds and Fig Balsamic-Lemon oil
Grilled Wild Fish with Lemon Gribiche
White Wine braised Lentils with Capers, Pepitas and Oranges
Broiled Baby Broccolini with Aged Irish Ceddar
8:00 – Desserts!
Meyer Lemon Souffle with Boysenberry Compote and Lavender Creme Fraîche
Oaxacan Spiced Chocolate Truffles
A treia zi, după două zile de solitudine, încântare și odihnă, am ieșit la o binevenită plimbare pe plajă, la Pfeiffer Beach. Ziua contactului direct cu oceanul. Apa, rece ca gheața. Plaja, cu nuanțe mov. Valuri, stânci și oameni, adulți și copii, ieșiți la plajă să se bucure de soare și ocean. Pe lângă mine trece agale o tipă în pantaloni scurți și maieu, trăgând după ea, ca pe un cățel, o lungă algă de mare. La douăzeci de metri, o balerină în combinezon execută lejer piruete, filmată de trei tineri dotați cu echipament profesionist, inclusiv camera montată pe șine. Probabil studenți. Câinii, probabil cei mai fericiți câini din lume, aleargă pe plajă. O fetiță blondă, adorabilă, se rostogolește cu chicoteli pe o dună de nisip, sub privirile mămicii care citește o carte. O trupă de indieni se fotografiază bucuroși pe stânci. Iar Pacificul aruncă nonșalant pe Pfeiffer Beach, martie 2013, valuri albe, crețe, numai bune de surf.
A patra zi, duminică, plecăm încărcați de liniște, soare și energie spre Palo Alto. Ciprian are zbor mai repede, la amiază, noi doar spre seară, așa că mai profităm și ne plimbăm cu Raluca prin Stanford, admirăm parcul din fața Universității, frisbee-uri zboară prin soare, tineri stau întinși pe iarbă, citesc, iau masa încadrați de palmierii masivi. Vizităm Cantor Museum, gazdă a celei mai mari expoziții permanente Rodin, după cea franceză. Artă africană, medievală, pop, Warhol, chiar și un Picasso. E un killer mix de liniște, iarbă, soare, alei, palmieri, sculpturi, terase, cafea. Se termină o săptămână admirabil împărțită între San Francisco, Big Sur și Palo Alto. Rămânem cu imaginea unei Americi învăluite de soare, viață și calm. California.
Fotografii de Mircea Drăgoi | Jurnal imposibil de realizat fără sprijinul Lateral, Inc. | www.lateral-inc.com | Mulțumiri @Ciprian Morar