Carmel, Big Sur

Țin minte cum pe autocar în San Francisco, discutând ghidul cu o pereche simpatică de danezi, a pomenit de pitorescul Highway 1 care coboară spre sud, spre Monterey. Nu mă gândeam atunci că doar peste două zile vom parcurge cu Raluca și Ciprian o bună bucată din renumitul drum, mergând și noi spre Sud. Vremea splendidă, însorită, ieșim din Palo Alto bifând scurt două puncte cu rezonanță, Waverly street, modesta casă a lui Jobs și 1 Infinite Loop, sediul central Apple. Vizită scurtă la un Apple Store mai special, ne prevenise Ciprian, singurul din lume care nu are produsele Apple ci articole promoționale, șepci, tricouri, accesorii. O grămadă de clădiri din cartier au cunoscutul măr afișat la stradă, în diverse culori pastelate, marcând probabil probabil diversele divizii ale companiei. Plecăm spre Big Sur, numele încă nu are nici o semnificație pentru mine, știm doar că e o destinație pitorească, o combinație de pasiv/activ, de soare, pădure și ocean.

Călător, mi-a plăcut întotdeauna ritualul întâlnirii cu locurile speciale pe care Pământul, generos și măreț, le-a modelat de secole indiferent la zbaterile omului. Ca parte a ritualului, parcurgi cu o senzație plăcută de așteptare, în goana mașinii, locuri încă familiare: câmpuri perfect cultivate, în șiruri impecabil aliniate, pășuni cu vaci, orășele americane, plate. Păduri de pini rezonabile, benzinării, un mic aerodrom, primele dune de nisip, apoi Oceanul. Mai întâi doar întrezărit printre pini, albastru intens, cu valuri speciale. Apoi, ca o lovitură în retină, după niște curbe și stânci, o porțiune masivă de plajă, întinsă în profunzime, stânci izolate în apă care par aplecate către coastă, nu vor să se desprindă de ea, oceanul imens și o lumină aparte, care învăluie plaja și stâncile. Lumina pare să vină de la oceanul care o preia de la cer și o aruncă pe plajă. O ușoară pâclă învăluie întreaga imagine, e prima noastră întâlnire cu peisajul american de tip grandios, ne depășește așteptările. Nici un ecran, de monitor sau televizor, de cinema sau tabletă, nici o adunătură de pixeli nu putea compune acasă, în România, genul acesta de imagine-poveste.

La 150 de kilometri de Palo Alto, după patru-cinci puncte de contact cu Pacificul, depășim Carmel, o stațiune pitorească și ieșim brusc și perpendicular de pe șosea, urcăm pe o vale umbroasă. E un drum foarte îngust, Palo Colorado Road, marcat cu indicatoare galbene, Slow, în România s-ar numi forestier dar e bine asfaltat și urcă sinuos printre pini columnari gigantici. Pe margine se înșiră din loc în loc cabane de lemn, cuprinse de mușchi, mascate de ferigi imense, lumini gălbui ies din livinguri, steaguri americane, pete roșii pe verdele întunecat, soarele pătrunde aici filtrat de ramurile de pin. Chevrolet-uri modeste stau parcate printre arbori, oamenii sunt veniți în vacanță, liniștea e tot mai profundă, mai neobișnuită. Depășim o bifurcație lîngă care stă cocoțată o stație de pompieri, o luăm la stânga, panta drumului are acum un alt unghi, mult mai accentuat, mașina urcă sigură și fără efort, încă o bifurcație, tufe de aloe vera înflorite pe dreapta, o floarea soarelui construită integral din tablă ține loc de indicator pe stînga și printre garduri de lemn ajungem la destinație, un mic platou pavat cu pietre care încercuiește un arbore imens. După micul platou numit Sobre sur Grande stă proptită o vilă cochetă pe două nivele, urmând linia pantei, o terasă de lemn stă deasupra unui petic de gazon care se termină brusc între tufele care împânzesc coasta, în dreapta canionul împădurit se termină în ocean, un triunghi gri-albăstrui cu luciri mici de la soare: tăcute, valurile.

Sub soarele Californiei, liniștea e incredibilă. Se aude un vuiet înfundat, în primele clipe cred că vine de la ocean, ar fi normal, canionul de sub noi e o falie care ar trebui să primească firesc acustica imensei ape de jos. Ne dăm seama destul de repede că întreaga pantă de sub noi e înflorită și că auzim de fapt corul preocupat al miilor de albine care polenizează valea.

Se înserează. Apa oceanului, triunghiul, își schimbă nuanțele de la oră la oră. Îmi plimb picioarele prin gazon, ascult liniștea, lumina curge acum gălbuie prin falia din dreapta, tufele de lângă vilă încep să foarfece razele. E plin de tufe de lavandă, ierburi înalte, arbuști înfloriți. E ca o vară indiană la noi, în revers, venită dinspre primăvară. Dacă stai în umbra unei tufe, simți răcoarea, dar mâna ieșită în lumina soarelui e arsă plăcut de căldură în câteva secunde.

Golul canionului e întrerupt doar de vulturi care planează liniștit deasupra pădurii. Panta opusă e punctată și ea de vile cochete, puține în raport cu mărimea peisajului. Și mereu, calm, tăcut, la distanță, în dreapta, Oceanul.

Vom sta aici trei zile binecuvântate cu serenitate. Seara ne retragem în living și facem focul în mica sobă cu lemne. Povestim. Râdem. După San Francisco, Big Sur pare ireal. Ciprian e gazda perfectă, atent la detalii, nu avem nici măcar grija hranei: la propunerea proprietarului vilei, Tony, un profesor de yoga care trăiește într-o vilă mai mică, la o aruncătură de băț, ne gătește zilnic un chef extraordinar, Jamie Jean Jarrard. Gătește direct în livingul vilei, care are o bucătărie complet utilată, folosind produse organice locale. Avem șansa să vedem în plină acțiune un bucătar profesionist, să-i vedem dedicarea, pasiunea, răbdarea și îndemânarea; Jamie va fi o mămică fericită în august, are un prieten muzician cu trupa căruia a fost în turnee și le-a gătit, a fost chef la un restaurant extraordinar din Big Sur, Sierra Madre și acum locuiește în zonă. Înfierează, cum altfel, fast-food-ul. Promovează bucătăria raw, locală, gustoasă și sănătoasă. Apare cu mașina dimineața la opt, încărcată cu plase cu legume și fructe de mare proaspete, își ia uniforma de bucătar și ne servește trei mese miraculoase până după-masa. De cum apar ea și ajutorul ei, o localnică, livingul se umple de arome cum nările mele n-au mai simțit niciodată. E ca și cum albinele de jos, din vale, s-ar grupa și ne-ar aduce hrană proaspătă, arsă de soare, fire încolțite de floarea soarelui, felii transparente de ridichi, sosuri delicioase… Ne coace pâinea aici, în cuptor, iar ciabatta coaptă de ea și servită dimineața pe terasă, presărată cu rozmarin și înmuiată în puțin ulei de măsline, e ruptă din rai.

Poate se merită povestit aici, ca o poezie, meniul primei seri, așa cum l-a imprimat Jamie:

4:30-5:00 – Guests arrive + mingle

Fresh Ricotta on date toasts with thyme and berries

Crab Cakes with Spicy Remoulade

Grilled Melted Leak & Asparagus Whole Wheat Pizza

6:00 – Dinner

Warm Ciabatta with Rosemary Olive Oil

Salat of Young Mache , Wallnuts, Strawberries, Sunflower sprouts, seeds and Fig Balsamic-Lemon oil

Grilled Wild Fish with Lemon Gribiche

White Wine braised Lentils with Capers, Pepitas and Oranges

Broiled Baby Broccolini with Aged Irish Ceddar

8:00 – Desserts!

Meyer Lemon Souffle with Boysenberry Compote and Lavender Creme Fraîche

Oaxacan Spiced Chocolate Truffles

A treia zi, după două zile de solitudine, încântare și odihnă, am ieșit la o binevenită plimbare pe plajă, la Pfeiffer Beach. Ziua contactului direct cu oceanul. Apa, rece ca gheața. Plaja, cu nuanțe mov. Valuri, stânci și oameni, adulți și copii, ieșiți la plajă să se bucure de soare și ocean. Pe lângă mine trece agale o tipă în pantaloni scurți și maieu, trăgând după ea, ca pe un cățel, o lungă algă de mare. La douăzeci de metri, o balerină în combinezon execută lejer piruete, filmată de trei tineri dotați cu echipament profesionist, inclusiv camera montată pe șine. Probabil studenți. Câinii, probabil cei mai fericiți câini din lume, aleargă pe plajă. O fetiță blondă, adorabilă, se rostogolește cu chicoteli pe o dună de nisip, sub privirile mămicii care citește o carte. O trupă de indieni se fotografiază bucuroși pe stânci. Iar Pacificul aruncă nonșalant pe Pfeiffer Beach, martie 2013, valuri albe, crețe, numai bune de surf.

A patra zi, duminică, plecăm încărcați de liniște, soare și energie spre Palo Alto. Ciprian are zbor mai repede, la amiază, noi doar spre seară, așa că mai profităm și ne plimbăm cu Raluca prin Stanford, admirăm parcul din fața Universității, frisbee-uri zboară prin soare, tineri stau întinși pe iarbă, citesc, iau masa încadrați de palmierii masivi. Vizităm Cantor Museum, gazdă a celei mai mari expoziții permanente Rodin, după cea franceză. Artă africană, medievală, pop, Warhol, chiar și un Picasso. E un killer mix de liniște, iarbă, soare, alei, palmieri, sculpturi, terase, cafea. Se termină o săptămână admirabil împărțită între San Francisco, Big Sur și Palo Alto. Rămânem cu imaginea unei Americi învăluite de soare, viață și calm. California.

Fotografii de Mircea Drăgoi | Jurnal imposibil de realizat fără sprijinul Lateral, Inc. | www.lateral-inc.com | Mulțumiri @Ciprian Morar

Pacific Coast, Carmel

Coasta

Panorama

Pe Pfeiffer Beach, bucuria atingerii oceanului

Valuri

Pfeiffer Beach, Big Sur

Stânci

Urmele oceanului

Pfeiffer Beach, Big Sur

Flori

Nisip mov

Plajă, Pacific

Vedere

Point Sur

Flori

Pacific

Post Ranch, Inn

Vegetație, Palo Colorado

Palo Colorado, Vila, Sobre sur Grande

În grădina de lavandă

Vila, spirala

Flori

Bambus

Grație

Lavandă

Intrusul roșu

California

Apus californian

Acuarelă, mulțumire lui Jamie

Cutii poștale jos la stația de pompieri

Apus și flori în penumbră

Lavandă

Bambus

Vila, Valea

California

Geamurile camerei de hotel în care suntem cazați dau spre o curte interioară în care noaptea se aprinde lumina rotundă, albastru-verzuie, ispititoare, a unui jacuzzi. Din cauza asta coborâm pudici seara storurile ferestrei și diminețile se transformă într-un plăcut joc de-a ghicit vremea. După două zile deja știu cum va fi dimineața doar dând cu un deget la o parte pânza cenușie și privind la coama zidului de vizavi. La șapte cincizeci devine portocalie, semn că soarele lucrează hotărât la o nouă zi frumoasă în San Francisco, urcând pieziș pe cer deasupra Fisherman’s Wharf. Dacă marți vremea a oscilat între soare și cer ușor acoperit, ieri se anunțaseră ploi abundente și într-adevăr, am făcut cunoștință cu ploaia locală. Între zgârie-norii din downtown ceva pare să filtreze perdelele de apă și la nivelul străzii ploaia devine un duș de particule microscopice, ca o ceață îngreunată care se depune pe haina impermeabilă în bobițe egale, nanometrice. În plus, îți învăluie jucăuș fața așa încât nu-ți rămâne decât să te bucuri de ea ca un copil. Ieșim din magazine înmiresmate, luminoase, și pășim încântați în acest duș plăcut de primăvară.
După un colț, pe Market street, pe un piestal de lemn amenajat cu două scaune, un bancher și un gentleman cu barbișon alb citesc calmi ziarul în timp ce lustragiii le perie pantofii cu o dexteritate pe care articolele de ziar decupate și lipite de un panou mărturie par să o motiveze. Îl recunosc pe unul din ei în fotografii după inconfundabila pălărie și nasul masiv, cârn ca la împărații romani. Luăm un Cable Car, nu se poate părăsi orașul fără a bifa experiența urcatului pe Hills cu tramvaiul antic, gălbui. Lângă placa turnantă pe care vehiculul se oprește pentru a fi rotit manual de către un vatman scund și îndesat, rutinat, un negru bătrân cântă un blues supărat și-l termină bolborosind cătrănit că nimeni de la coadă nu i-a aruncat monezi în pălărie. Lucru ciudat, am observat asta în cele câteva zile, aici mulți cetățeni par a-și vorbi singuri, țin discursuri din mers, aruncă diatribe către un public invizibil. În fine, urcăm în cabina gălbuie și cu un duruit infernal și sacadat, mașinăria se pune în mișcare în sus către deal. Asistentul vatmanului, așezat pe platforma deschisă din spate, frânează cu ajutorul unei pârghii care controlează dinții unei rotițe metalice din podea. La fiecare stație, și sunt cam zece până sus, un pârâit metalic anunță frâna. La fiecare pornire un scurt și răgușit Hold on ne avertizează să ne ancorăm bine de stâlpi căci se pornește smucit. Pe geamuri se derulează acum în unghi abrupt peisajul urban san franciscan, străzi care se întretaie perpendicular cu cea pe care urcăm apar adânci, neașteptate, animate. De sus, de pe culme, o scurtă oprire și ne dăm drumul înspre golf, spre Fisherman’s Wharf.
După o scurtă pauză la hotel revenim în zona Market ca să luăm masa. Ne-am decis pentru mâncare chinezească și cutreierăm îndelung Chinatown, unul din cele mai mari ca întindere din State, în căutarea unui local care să arate decent. E plin de magazine 1001 articole, pline, evident, de chinezării. Urmează apoi micile piețe pline de fructe și legume, zgomotoase, insalubre dar pitorești. Nu știu cum se face dar după o oră nimerim într-un fel de local care aduce mai mult a frizerie – totuși, are tejghea, mese și chelneri – și care e plin doar de chinezi. Toate capetele se întorc curioase spre noi și realizăm că suntem singurii caucazieni din locantă. În colț, la o masă rotundă, o întreagă familie cu trei generații ia masa și discută aprins, după scurta tăcere care a urmat intrării celor doi europeni rătăciți. Un chelner tânăr, cu o mustăcioară răsărită timid sub nas, ne aruncă placid două meniuri slinoase pe masă. Mă întreb dacă nu cumva n-am nimerit un local turistic ci sediul deghizat al Triadei locale. Totuși, porridge-ul servit, un terci fierbinte de orez cu bucăți de porc, e bun, semn că și mahării locali țin la hrana gustoasă. La fel și porțiile de pui, una cu sos de soia și alta cu sos de curry, sunt generoase, proaspete, și ne fac să nu regretăm alegerea. Acompaniate de Tzingtao, berea cinstită chinezească, și de un ceainic fierbinte, porțiile ne umflă și ne liniștesc, așa că-i lăsăm bacșiș lui Mustăcioară, care ne mulțumește cu un zâmbet scurt, enigmatic, așa cum numai chinezii știu să afișeze. Bacșișul e pomenit, încurajat și apreciat în Frisco, variază între 15 și 20 la sută din valoarea serviciului.
Ieșim în întunericul serii, luciul trotuarelor umezite de ploaie reflectă acum mirific toate luminile orașului, roșul semafoarelor se amplifică, se suprapune peste portocaliul ferestrelor birouri din zgârie-nori. E o simfonie de culori vii, stridente, pline, accentuate de ploaie.
A doua zi ne facem bagajele și părăsim San Francisco cu Caltrain, trecem prin Menlo Park, noua gazdă a Facebook, coborâm după o oră în Palo Alto, în plin soare și căldură, acasă la Raluca și Ciprian. Orașul e șic, e în inima Silicon Valley și e lângă Stanford University, pe stradă e plin de tineri, oameni relaxați care se bucură de vremea superbă. Pe University Avenue dăm de un Apple Store cu pereții și acoperișul complet de sticlă, totul emană simplitatea Apple și te invită să intri să testezi ecranele care lucesc stins pe mesele lungi, elegante, de lemn. La două clădiri mai încolo ochii îmi cad pe sigla și sediul TuneIn, un app de pe care îmi iau stream-ul de muzică zilnic la birou. O liniște teribilă pe stradă, sunt 17 grade Celsius, terasele sunt pline de oameni care își iau prânzul sau își beau cafeaua. Peste câteva ore, pe la orele amiezii, urmează să plecăm toți patru cu mașina spre sud, spre Big Sur, Carmel, pe coasta Pacificului.

Fotografii de Mircea Drăgoi | Jurnal imposibil de realizat fără sprijinul Lateral, Inc. | www.lateral-inc.com | Mulțumiri @Ciprian Morar

Mommy, I love running down the hill

Numere

Numere si deco, Mission District

Mission District, casele de lemn

Castro District

Castro District, tram

Unghi

Cu fiecare pas, se schimbă vederea

Panorama

Panorama, continuare

Alfa Romeo

Mușcate

Verde californian

Bellevue cu maci californieni

Downtown

Culori, six for jazz four

Case pe Mason Street

Vedere din Buena Vista Park

Pe stâlpul casei

Căsuța din povești

deYoung Museum, SFO

În Golden Gate Park, în fața Conservatorului de flori

Golden Gate, intrarea de pe Highway

Promenada Golden Gate, zona protejată Crissy Field, plimbărețul

Golden Gate

Panorama

Sus pe dealuri

De pe Pier, Downtown

SFO, lămâi în grădină

Curbă

Detalii

Scara de incendiu

Jogging

Golden Gate

Liber la camere

Cu Hop on-Hop off bus

Străzi

Străzi

Profunzime

Vechi semne

Drapel

Natura

Relaxare

Roșu

Cafeneaua, Ferry Building

Bio

Bio

Lustragiul

Scara 2

Cable Car

Zoetrope Cafe, Coppola

Jos pălăria, sus pălăria, în Downtown

Cable Car 2

În Fisherman’s Warf, culori

Indicații

Chinatown, detaliu

Pe Pier 39, curaj

Desen

Odihnă în buricul SFO

SFO National Cemetery

Banksy grafitti în Little Italy

Mural

Ploaia

Admirație

Blugi 2

Blugi de SFO

Little Italy, SFO

Palo Alto, Jobs House

Cupertino, Infinite Loop 1

Palo Alto, sediul TuneIn

Palo Alto, Downtown

Golden Gate Park

San Francisco

Visez vise pragmatice și acesta e semnul că ceva m-a scos din rutina somnului de acasă; acasă visez fantasy, acasă ies noaptea din lumea blocurilor gri și a funcționarelor de poștă și mi se întâmplă tot felul de chestii dubioase cu universuri paralele, zboruri fantastice, vise transpirate. Aici, ceva mă face să visez să nu uit să iau bilete la Cable Car, mă întreb unde e casieria, visez plaja Ocean Bay, un jogger care aleargă cu câinele pe lângă el, un neon colorat… Acel ceva care mă face să am vise ancorate în realitate e desigur America. San Francisco, California. Aici în somn nu mai am nevoie de fantastic căci spectacolul s-a mutat în plină zi, în stradă, așa că noaptea doar sortez birocratic impresii. Ieri, când am ieșit amândoi, eu și Angela, dintr-un lustruit magazin GAP de pe Market Street, căutând preocupați o stație de Hop on-Hop off Bus (brand de autobuze care fac turul orașului), cu ochii în hartă, am cotit pe Ellis Street și ne-am trezit, timorați ca doi fazani aruncați într-o cușcă plină de vulpi, în plin Harlem californian, în Tenderloin, un mic cartier afro-american în inima districtului comercial-bancar. Negri tineri stau așezați pe trotuar de-a lungul zidurilor, bătrâni în cărucioare, e plin de hoodies, legginși neon, ciorapi plasă și pufoaice uzate. Miroase amestecat, a pișat, a fum de iarbă, trec zombilăi pe lângă tine, îți vorbesc plutind, simți brotherhoodul cum te privește ca pe un corp străin, turist de doi bani rătăcit. E cartierul SRO-urilor, Single Room Ocupancy, hoteluri-putregai cu camere închiriate cu luna, cu baia pe culoar și multe la comun. Undeva la etaj, în întunericul unei ferestre, văd clipind o ghirlandă de leduri multicolore și mă aflu deja în plin film american. Atâta că în film nu miroase a nimic și nu vezi asemenea ochi. Pășim înainte, Angela îmi strânge disperată brațul, simțim al dracului de bine cum e să fii minoritar, alb într-o supă neagră, mirositoare. Ce-i drept, cotim din nou și după o banală parcare ne trezim pe Mason Street, lângă un Hilton cu limuzine la scară. Mai târziu, trecem cu busul din nou prin Tenderloin și ghidul ne spune că pe locul acelei parcări de doi bani a fost pe vremuri Black Hawk, clubul în care au cântat, oh my God, Thelonius Monk, Charlie Parker, Miles Davis, John Coltrane…
Market Street e arteră comercială care taie o bună bucată din SF. Începe de la ocean, de la Ferry Building, clădire-reper care acum adăpostește restaurante, cafenele și o piață cu produse locale bio, trece prin districtul financiar și se înfundă sus pe dealuri în Castro District, cartierul comunității LBGT. Dacă în cartierul italian, lângă care stăm noi, știi unde te afli după cele trei dungi roșu-alb-verde pictate pe stâlpi, acolo în inima Castro-ului stă măreț un stâlp cu un imens drapel-curcubeu.
Ne aflăm aici de trei zile. Eu am buzele și chelia ușor arse de soare și de vântul sărat al golfului. Ne-am luat cu noi fitbiturile, nelipsitele noastre pedometre, așa că știm că alaltăieri am făcut mai bine de treizeci de kilometri pe jos. Asta înseamnă că am parcurs într-o singură zi, la picior, mare parte a San Francisco-ului, iar o diversitate mai mare de culturi, stiluri arhitectonice, priveliști unice, temperaturi, colțuri urbane, restaurante, cafenele, toate condensate de-a lungul unei singure zile nu ne-a fost dat să vedem niciodată.
Să le luăm pe rând: am pornit dimineața din Fisherman’s Wharf. Una din cele mai vechi brutării din SF, Boudin Bakery, încă funcționează aici și produce un renumit sortiment de pâine numit surdough, cu un gust specific, acrișor, dat de culturile de bacterii lactice combinate cu drojdia. Fisherman’s Wharf e buza nordică a peninsulei pe care stă San Francisco, e locul de unde se vede bine Alcatraz, insula-penitenciar convertită în atracție turistică. Locul miroase, cum altcumva, a pește, a aer dulce-sărat de golf și a clam chowder (o delicioasă supă cremoasă în care se topesc cartofi, scoici, țelină, ceapă, servită fierbinte, cu crutoane, într-o pâine surdough scobită). Tot de aici pleacă spre feriboturile spre Alcatraz, de la Pier 39, renumit pentru colonia de lei de mare care fac deliciul turiștilor. De la hotel pornim pe Columbus, suntem în plin cartier italian, apoi cotim pe Mason Street, o stradă abruptă care pleacă în pantă imposibilă din golf, urcă pe dealul plin de case victoriene și ajunge în vârf în plin Chinatown; pe lângă noi trec celebrele Cable Cars, șinele huruie metalic tot timpul. De sus ne dăm drumul la vale, spre Market street, altă pantă, același unghi incredibil, intrăm într-un Apple Store, ne tragem sufletul, apoi traversăm zona comercială și atingem un BestBuy unde mai cumpărăm fitbituri pentru cei de acasă. Suntem acum în Upper Market, o zonă destul de aridă, cu depozite și ateliere, pe deasupra noastră curge zgomotos Hwy 101, autostrada suspendată. Trecem printre stâlpii verzui ai autostrăzii și dăm de districtul Mission, aerisit, plin de soare și palmieri, trecem pe lângă Dolores Mission, bazilica Sfântului Francisc, patronul actualului papă. Suntem pe El Camino Real, drumul regal, fostul traseu care lega misiunile spaniole ale Californiei. Intrăm în Castro, din nou casele de lemn victoriene, pitorești, înguste, stau înșiruite pe pantă. Urcăm printr-un cartier șic, printre petice de verdeață cu tufe sălbatice de mușcate, cactuși și aloe vera. Vile de lemn, tufe de glicină, garduri de bambus, un Alfa Romeo vintage, strada șerpuiește spre vârf, spre Corona Heights Park, un mic parc de plimbat câinii dar și arie protejată cu maci californieni, înfloriți portocaliu și galben. E plină vară aici pe vârf, rămânem în tricouri, pe o placă scrie 360 Scenic View, mă cațăr pe stâncile roșcate și într-adevăr, priveliștea îți taie răsuflarea, jos se întinde aproape întreg San Francisco-ul. Doar în spate, mascat de un delușor, se ascunde Golden Gate. Fotografiez panorama, ne odihnim puțin apoi plecăm mai departe, după delușor e Buena Vista Park, ca mai toate zonele verzi din acest oraș e o combinație incredibil de frumoasă de natură lăsată în voia ei, cu trunchiuri prăbușite, iederă, vegetație luxuriantă, veverițe, dar parcursă de alei întreținute, cărări de pământ sau pietruite. Plin de alergători și de câini ieșiți la plimbare cu stâpânii lor. Da, în San Francisco câinele e un companion clasa întâi, mănânci, faci jogging, te plimbi, dormi cu micile, marile, lățoasele, activele sau calmele pufoșenii locale. Coborâm acum spre Golden Gate Park, cea mai întinsă zonă de parc urban din State, un dreptunghi verde care pornește din centrul orașului și se termină la ocean. Grădină Botanică, grădină japoneză, sere de flori, zone de joacă, terenuri de sport. Parcurgem o bună parte din parc dar ieșim spre Richmond District pentru că azi e luni și muzeul DeYoung e închis, vom reveni.
Ne apropiem de Presidio, o altă zonă verde întinsă, trecem paralel cu Autostrada 1, un alt drum cu renume care parcurge întreaga coastă americană a Pacificului. Traversăm parcul pe lângă Presidio Golf Club, apoi pe lângă San Francisco National Cemetery și coborâm spre Golden Gate Promenade, pe coasta golfului. Depășim Walt Disney Museum, trecem pe sub autostradă înainte de Golden Gate, dăm de un cimitir de animale de companie. Suntem rupți de oboseală, traversăm sleiți Crissy Field, o plajă sălbatică străbătută alei de jogging, în stânga golful e tăiat măreț de Golden Gate. San Francisco încearcă aici să protejeze habitatul cu plante rare și mici dune de nisip, ajungem într-un târziu la Marina, zona de port pentru vase mici, plină de mici restaurante și case șic. Ajungem cumva la hotel, a fost o zi plină, ne tragem sufletul, ne refacem.

Fotografii de Mircea Drăgoi | Jurnal imposibil de realizat fără sprijinul Lateral, Inc. | www.lateral-inc.com | Mulțumiri @Ciprian Morar

Cafeneaua, Ferry Building

Admirație

Little Italy, SFO

America

Grație eforturilor lui Ciprian și companiei LATERAL duminică, 17 martie, zbor cu Angela în San Francisco. Cluj Napoca-Munchen-SFO, Lufthansa. Mi-am propus să documentăm pe cât se poate, cu fotografii și texte, călătoria de o săptămână în inima Văii de Silicon. Vom fi cazați în Mountain View, la o aruncătură de băț de Infinite Loop, Cupertino, Apple și la doi pași de Google HQ. Sună promițător.

Către Radu, Ale și Mircică

Fii ghemotocul de hârtie: dacă cineva te mototolește și dă de pământ cu tine, strânge-te, ghemuiește-te și, mai ales, rămâi flexibil. Te poți desface apoi ca o floare  și fiecare cută sau pliu vor deveni semne de noblețe.

Fii spongios: absoarbe orice forță care te atacă, stochează parte din ea iar restul arată-l atacatorului. Confruntat cu propria-i forță întoarsă spre el, va fi derutat!

Fii bun și generos și învață să recunoști, să validezi și să valorizezi bunătatea, în special în interiorul tău. A fi bun înseamnă, în principal, a fi darnic. A da după ce ai acumulat (experiențe, cunoaștere, valoare) dă sens vieții. Cei care nu dăruiesc își sterilizează încărcătura.

Dualizează: vorbește cu tine însuți, mustrează-te, discută, aplaudă-ți faptele bune. Închipuie-ți că ești o corabie care navighează: un corp solid care navighează prin ape limpezi sau tulburi, împins sau împiedicat de vânturi, cu o provă care străpunge marea și o pupă vulnerabilă, catarg semeț cu drapel și o cală plină de gânduri, idei și fapte.

Iubește florile: iubește fragilitatea și miră-te de cum rezistă în vitregie. Apreciază spectacolul, dăruirea și deschiderea actului floral. O floare deschisă e ca gâtul unei căprioare aplecat spre tine, vulnerabil. Rupe o floare și distrugi un miracol.

Miră-te! Miră-te încontinuu, ai prilej de mirare la tot pasul, toată viața. Nu-ți pierde capacitatea de mirare, ca și curiozitatea îți va face viața interesantă și frumoasă. De mirat te poate mira penajul unui cintezoi în aceeași măsură cu fraza frumos meșteșugită a unui romancier sau tonul palid-brun al unui deal sub soarele care apune. Sau contradicția dintre aspirațiile de-o viață ale unui om și faptele lui de zi cu zi.

Ascultă: trebuie să știi să asculți la fel de bine pe cum comunici. Nu bruia ascultarea prin întreruperi, sincope și prin comunicare excesivă: va deveni non-comunicare! Ca și mirarea, ascultatul e e un proces delicat, discret, o tensiune plăcută.

Iartă-te! Fii îngăduitor cu propriile greșeli și notează învățăminte pe măsură ce le corectezi. Fă corecții atunci când e necesar, altfel te vei obișnui cu greșeala.

Fii consecvent cu propriile convingeri și acțiuni. Deasupra stărilor cotidiene trebuie să ai un crez, un motto, care să te ghideze și să te ajute să te ridici deasupra stărilor de moment.

Fii original! Dar ține cont că interpretezi în felul propriu ceea ce alții comunică la rândul lor. Nu-ți tăia accesul la interpretările altora, trebuie să fii original în contact direct cu ceilalți, nu în raport cu tine însuți. Fii o carte deschisă pentru tine și o enigmă descifrabilă pentru ceilalți, nu ezita așadar să tai cât mai des poteci spre ceea ce faci și ceea ce ești.

Nu aștepta! Ai puțin timp pentru contemplare, trebuie să acționezi, să faci, să creezi. Viața e scurtă deci asigură-ți încontinuu oportunitățile de a crea, de a acționa, de a face.

Fii bun!

Prietenii Lego

Pentru prima dată de când a început școala, Alexandra e îngrijorată. E în clasa a treia și mâine își va aniversa cu colegii ziua de naștere. Tortul și sucurile așteaptă în bucătărie, invitațiile au fost scrise, hainele pregătite. Și totuși, ceva a rămas nearanjat, din lipsă de timp: părul. Părul ei frumos, cu fire lungi, subțiri, pe care și-l piaptănă atentă în fiecare dimineață, în fața oglinzii din hol, ea ar fi vrut să-l împletească în două codițe cuminți, de-o parte și alta a capului. Și pentru că seara a trecut pe nesimțite, a rămas cu el nearanjat și stă acum îmbufnată în pat, la ceas de culcare. Nu mai citește, e obosită, prin minte îi defilează ca într-un film ziua de mâine, fețele bucuroase ale colegilor, așa că nici nu mai simte când mâna discretă a mamei stinge veioza de la capul patului.

În cameră e demult întuneric când de undeva, de sub patul de lemn, se aude un zgomot ușor: e capacul verde al cutiei de plastic în care stau cuminți cărămizile lego. Colțul capacului se ridică ușor, parcă tras de o mână invizibilă de magician și în cele din urmă vedem și explicația ciudatului fenomen: în crăpătura lăzii apare fața galbenă a minifigurinei Elvis, iar mâinile lui galbene, cilindrice, de jucărie lego, împing cu putere capacul. Ochii lui scanează rapid camera după care, cu un șuier scurt aruncat din colțul gurii, Elvis își cheamă tovarășii: primele cad, prin deschizătură, pe covorul albastru și moale, zece cărămizi roșii, parii și fușteii unei scări care se asamblează singure sub privirile uimite ale cititorului. Scara roșie se sprijină de cutie și pe ea coboară acum, în șir indian, restul minifigurinelor: un pompier fără cască, dansatoarea, o gorilă, un viking fioros cu o rachetă de tenis pe post de topor, pictorul (și-a pierdut basca și paleta de culori, are acum în mână o sabie de muschetar) și, în cele din urmă, încurcată puțin de faldurile kimonoului, gheișa, singura figurină care își aduce propriul accesoriu, un evantai mov.

Jos, pe gazonul albastru al covorului, razele ușoare ale lunii luminează acum o ședință adhoc, din cutie coboară Elvis și se așează ultimul în cercul format de minifigurine în jurul unei bile de sticlă colorată. Lumina se răsfrânge din suprafața lucioasă a bilei pe fețele lor. Straniu, nimic nu pare să ne sperie, totul se desfășoară firesc și muțește: jucăriile par să se înțeleagă din priviri. Gheișa îi aruncă gorilei câteva ocheade pe deasupra evantaiului iar aceasta începe să-și cară pe rând camarazii în spate, cățărându-se vioi pe faldurile plapumei care atârnă până la podea. Ceata se reunește așadar sus, la o aruncătură de băț de capul Alexandrei. Copila doarme dusă și nu simte când figurinele se cațără pe pernă și încep să apuce pe rând firele de păr, împletindu-le cu grijă, valsând în perechi. Alexandra tocmai visează că aleargă printr-o pădure plină de ghiocei și se întoarce adormită în pat, la țanc pentru ca micii noștri prieteni să se apuce de a doua codiță, cea dreaptă. În câteva ore, spre dimineață, totul e gata și minifigurinele coboară din pat, purtate din nou de gorilă. Ultimul este Elvis, care aruncă o privire încântată spre capul fetiței, încadrat acum de două codițe minunate. După ce se strecoară din nou în cutie, ultima jucărie, pompierul, trage sus scara roșie și lasă capacul să coboare.

Dimineața, trezită de primele raze de soare, Alexandra se miră în fața oglinzii: – Cine mi-a împletit părul? Sub pat, în cutia cu capac verde, câteva minifigurine nemișcate zâmbesc…

Vic

Primele brume pișcau deja firul ierbii când Vic, o frumusețe de șoarece de câmp cu blănița roșcată și capul dolofan și alb, se hotărî să o viziteze pe mătușa sa, Theodora, care locuia înspre răsărit, cale de trei grădini. Tânărului nostru rozător nu-i făcea nici o plăcere să-și lase, chiar și pentru câteva ceasuri, vizuina călduroasă și plină de bunătăți strânse în ultimele săptămâni ale verii. Dar închipuindu-și fața dojenitoare și ochii negri și umezi ai mătușii Theo, șoarecele nostru ieși din vizuină, dând la o parte cele câteva fire de iarbă uscată care acopereau intrarea, nu înainte de a arunca o ultimă privire plină de regret asupra întregii borte luminate de soare.
Peste doar câteva clipe gospodarul nostru plin de lene și răsfăț se transformă, grație învățăturilor strânse de neamul șoricesc de-a lungul veacurilor, în cel mai abil și mai hotărât explorator. Ocoli în viteză cele trei tulpini mari de mărar, lovind-o cu coada doar pe ultima și iscând în urmă-i o ploaie parfumată de semințe. Sări peste mica pată de noroi de la umbra unui brad argintiu și urcă vioi panta, printre narcisele uscate și buruienile încâlcite. Se opri brusc pe labele rozalii din dos, amușină aerul dimineții și înălță boticul de câteva ori în aer: pale ușoare de fum, mirosul frunzelor amărui de nuc, câte o aromă dulce de strugure răscopt, simfonia așezată a anotimpului care se instala. Tocmai i se anunța micii vietăți toamna, copleșindu-o cu aromele și imaginile ospețelor lente care urmau de acum încolo.
Porni învigorat din nou la drum, se strecură pe sub gardul de nuiele, traversă unduit malul de iarbă al grădinii învecinate, culese din mers o boabă stafidită din tufa de coacăze negre și se opri să-și tragă răsuflarea pe un mușuroi gălbui de cârtiță. Obosise repede, luase pieptiș dealul, așa că noua oprire îi dădu răgazul să viseze din nou. Și prietenul nostru tocmai ronțăia cu nesaț un imaginar miez uscat de nucă în clipa în care, cu o smucitură nepoliticoasă, se trezi ridicat de la pământ, apucat de o pereche de gheare ascuțite care îi străpungeau nemilos spatele roșcovan.
Deasupra lui fâlfâiau acum aripile imense ale lui Ulyse, uliul de care fusese învățat de atâta vreme să se ferească. Înciudat și înlăcrimat, Vic mai apucă să vadă în fața ochilor chipul supărat al mătușii, parcă spunându-i: ce-ai făcut, măi nepoate?!

Sorina

O vedeam aproape săptămânal, ținînd-o de mână pe fetița ei, mergând spre școală. Avea un mers inconfundabil, umerii ușor aplecați purtând un rucsac mic, silueta ei subțire forfeca ritmic griul anost al străzii. Parcă se pregătea să apese tot mai puțin trotuarul, unii oameni fac asta, calcă tot mai puțin asfaltul și trec plutind miraculos pe lângă noi. Îi spuneam imediat Angelei, uite-o pe Sorina, merge cu fetița la școală. În rest, în urma ei, memoria mea fixează doar frânturi… o intersectare pe coridorul RTM, clipuri cu ea la TV, la radio. Și regretul că n-am colaborat cu ea pe ilustrație, amândoi ne iubim orașul iar eu respectam de la distanță profesionalismul și verticalitatea Sorinei. De ambele Sorina nu făcea caz, așa cum doar profesioniștilor le este dat. De aceea, trecerea Sorinei la ceruri nu mă îngrozește: mă înduioșez doar pentru fetița ei, Sara, dar ea, Sorina, a trecut din starea nefirească de om discret pe pământ la starea firească de înger iubit în ceruri.