Muntenegru a început cu o imagine deschisă în browser. Ne fermecase imaginea unui golf văzut de pe o terasă însorită, pe fundal înălțându-se maiestuos un lanț muntos. De fapt, ca să fiu sincer, primul care a sădit sămânța a fost prietenul nostru Lulu, care ne povestise de tavernele cu delicioase specialități de pește, frecventate într-o excursie anterioară. Imaginea unei țări pline de munți împăduriți care se termină prin drumuri sinuoase în Adriatica s-a insinuat treptat în mințile noastre și ne-a făcut să decidem că în vara lui 2012 vom vizita Muntenegru.
A urmat ghidul Lonely Planet, din care am aflat despre istoria acestui loc trecut prin multe necazuri, cu oameni aspri, greu de supus de către cuceritorii venețieni, otomani sau sovietici.
Până la urmă am închiriat o vilă pe malul sudic al golfului Kotor, (Catarro, it.) un loc minunat, ferit de agitația mării deschise. Popas pentru vase de croazieră, mereu altele în fiecare dimineață, cu sirenele lor emițând tonuri înfundate, care se izbeau de peretele muntelui de vizavi și se întorceau spre noi îmbogățite de rocă. Un loc în care ne trezeam dimineața la șapte ca să prindem răsăritul, soarele se ivește în Kotor Bay de peste muntele imens care domină apa și vechiul oraș.
Am coborât spre Muntenegru traversând Serbia de la nord spre sud-vest *. Cu trecere prin Belgrad, care încă mai poartă, trist, rare dar vizibile, cicatricele războiului. Câteva clădiri bombardate, pe care parcă sârbii le țin nerenovate spre tristă amintire, te pun pe gânduri.
Am intrat în Muntenegru, (Crna Gora, Muntele Negru, e numele țării, pe bună dreptate) pe la Jabuka, o vamă mică, am traversat vestitul Canion Tara pe un viaduct absolut spectaculos și am înoptat în creierul munților, în Durmitor National Park, la Zabljak, o stațiune anostă de munte, cu vile liniștite. Munți muntenegreni fumegă lent vara, incendii de pădure ard mocnit pe creste, imposibil de atins și oprit. Am pornit a doua zi spre mare, o coborâre precaută, frânată, de jumătate de zi, de-a lungul canionului Tarei, cu șoseaua îngustă parcurgând tunele săpate în stâncă, viaducte amețitoare și, undeva în stânga, jos, Tara, un râu sălbatic, frumos, numai bun de rafting. Drumul coboară prelung, sinuos, până spre Podgorica, capitala țării, după care curge mai calm pe lângă Skadar Lake, un lac plin de nuferi și întins ca o mare, care e împărțit cu Albania. Apoi mai face o ultimă opintire și traversează un alt lanț muntos, pentru a atinge într-un final Adriatica la Budva, o stațiune turistică aglomerată.
Spre deosebire de Budva, Kotor e mult, mult mai liniștit. Adriatica sparge munții muntenegreni printr-un canal relativ îngust și ajunge captivă, victima propriei îndrăzneli, într-un fiord (declarat patrimoniu UNESCO și preaslăvit de toate broșurile agențiilor de turism) înconjurat de creste masive, stâncoase. Fiecare noapte de vară își descarcă liniștea în această imensă căldare care a doua zi, în lumina magică, gri-albastră, a zorilor, se eliberează de tot acest surplus de tăcere, de calm. Mastodonții albi, pacheboturile, vin zilnic să se adape de la acest rezervor magic de pace. Fiecare dimineață devine un film în care urmărim, de pe scaunele confortabile de pe terasă, cum vin mai întâi pescarii matinali cu bărcuțele lor minuscule, cum se trezesc englezii pe velierul lor ancorat în mijlocul golfului, apoi cum din stânga, dinspre gura golfului, apar vasele mari cu nume exotice: Costa Brava, MSC Armonia, Morning Star. Și, în cele din urmă, cum răsare, frame cu frame, soarele după creasta de vizavi.
Am urcat, într-una din zile, la Cetinje, vechea capitală, o Curtea de Argeș a muntenegrenilor, învăluită în parfumul subtil dar supărător al incendiilor de pădure. Am îndrăznit apoi să urcăm și mai sus, în Parcul Național Lovcen, la mausoleul eroului național, proiect megaloman de inspirație sovietică, dar care domină frumos toți munții din jur. Trailerul documentarului The Artist is present, cu și despre Marina Abramovics, cea mai cunoascută artistă muntenegreancă, include secvențe de acolo, de la Mausoleul Lovcen. De la cei 1500 de metri am coborât spre Kotor pe o șosea atât de îngustă încât nu permitea accesul a două mașini simultan. Înainte de a coborî în golf, la un belvedere alpin, un motociclist austriac oprise și citea o carte, întins lejer pe marginea de piatră a terasei. Jos, priveliștea îți tăia răsuflarea. Cel puțin jumătate din coasta Muntenegrului, o țară nu foarte mare ca suprafață, era scăldată în lumina magică a apusului și se prezenta ochilor ca un peisaj Lego.
Am părăsit Muntenegru după șapte zile magice, calme, de neuitat. Mai sălbatică, mai accidentată, mai puțin turistică (deocamdată) și mai izolată decât sora de la nord, Croația, Crna Gora are toate atuurile ca să fie un loc primitor, spectaculos, o destinație de vis, tangibilă.
Ne-am întors spre România urmând impecabila coastă croată, vizitând Dubrovnik, înoptând lângă Parcul Național Plitvice, un alt loc binecuvântat, și urcând apoi spre Budapesta.
* Scurt rezumat traseu la dus:
Plecare din Mureș la 3:30 AM.
Am ajuns la Belgrad la 12:00 ora locală (Buc. – 1 oră).
Media orară 60 km/oră.
Temperatura Mureș: 20*C
Temperatura Belgrad: 39-40 *C.
Actualizare: ajuns la Zabljak la 20:45 ora locală.
Prin:
Moravița
Vrsac (E70)
pe lângă Nova Banatska și Vlajkovac (E70)
Uljma (E70)
Banatski Karlovac (E70)
Banatsko Novo Selo (E70)
Pancevo
Belgrad
E-760
Stepojevac (M-4)
pe lângă Lazarevac (M-4)
Lajkovac (M-4)
pe lângă Valjevo – joncțiune cu M-21
pe lângă Kosjeric (M-21)
Pozega
pe lângă Sevojno
Uzice
Cajetina (E-760)
Zlatibor (E-760)
E-760 pe lângă lacul de acumulare Zlatko Jezero
Nova Varos (E-760)
E-760
Prijepolje
E-760 joncțiune cu M-8
M-8
Jabuka (M-8)
Pljevlja
R-4
Trecut viaduct Tara
R-5
Zabljak
Mircea Drăgoi 