Adrian M.

E un lucru verificat și (aproape) truism,  îți cunoști prietenii la necaz. Nu voi scrie acum despre lucruri actuale, dar mi-am redescoperit un prieten pe Facebook și țin să-i amintesc, indirect, că n-am uitat ce a făcut pentru mine, cu multă vreme în urmă. De fapt, la prima vedere, nu poate părea mare lucru: Adrian s-a purtat uman cu mine, în condițiile în care sistemul (framework, ca să citez un prieten) mă împingea în jos, tăia bucăți din mine, din personalitatea mea. Nici măcar nu era vina sistemului (vorbesc de Armată), era doar un mecanism vechi de când lumea, bine pus la punct, care rula recruți. Îi lua de la mame, îi îmbrăca în uniformă și făcea bărbați din ei…

Mi-e greu să mai fac acum mare caz de perioada în care am făcut Armata, să mă plâng de acel episod al vieții. Distanța temporală, mare, a atenuat din neplăceri și creierul, o altă mașinărie bine unsă, tinde să memoreze doar petele de lumină, nu și umbrele. Rețin totuși drame, necazuri, stupizenii. Mi-am făcut stagiul militar la Pompieri, o armă interesantă, dar riguroasă.

Adrian era pe atunci un tânăr subofițer. Scria de mână tare frumos, pedant, atent, cu dragoste față de hârtie și instrumentul de scris, lucru care m-a fascinat. Se uita pe jumătate amuzat la mine: se mira, poate, de cum nimerisem eu tocmai acolo, la Pompieri, printre răcani moldoveni, țărani din Secuime, tineri robuști, simpli, fără pic de sofisticare. Am găsit în curând canale de comunicare și am devenit încet dar sigur protejatul lui. M-a scutit, de câte ori s-a putut, de procesul de instrucție, iar când nu se putea, mă consola, așa cum știa el, cu ușoară ironie, cu ochii pe jumătate închiși, râzând: “Ți-e greu, Mircea? Te-a frecat Lupu? No lasă, că n-ai murit!”. Una peste alta, a fost omul care mi-a dat de înțeles – prin cum s-a purtat – că orice sistem are la bază oameni reali, poate unii înrăiți de viață, corupți de putere, dar majoritatea buni la suflet și dispuși să te ajute.

Adi își iubește soția și are acum o familie tare frumoasă, din câte văd pe Facebook. N-am trecut de multe ori prin Sighișoara, dar de câte ori o fac, mă uit cu drag, din goana mașinii, la fereastra blocului unde locuiau, chiar vizavi de stația de pompieri.

Ți-e greu, Mircea?

Advertisements

Lateral Japan trip II – Instantanee la final

Tokyo

În ultima zi ne trezim la 4:30 în zori ca să mergem la Tsukiji Market, renumita piață de pește din inima Tokyo-ului. Din cauza numărului tot mai mare de turiști curioși, la licitația de ton se mai intră doar în grup, ghidat, dimineața devreme. Ajungem cu un taxi acolo, la 5 AM suntem la una din intrări. Întreb un paznic în gheretă unde e coada pentru tuna auction, îmi face un semn cu palmele puse în cruce, pare a spune că s-a terminat. Intrăm totuși în perimetrul pieței, e un orășel în sine, scufundat parțial în întuneric, brăzdat de mașini, camioane, dube, mici camionete cu platformă deschisă care trec haotic pe lângă noi. Șoferii camionetelor stau în picioare și învărt de o roată mare, volanul, care stă pe un butoiaș, motorul vehiculului. Nimeni nu ne bagă în seamă, e o forfotă incredibilă pentru ora aceea. Pe măsură ce ne afundăm în piață micile butoiașe pe roți cu care negustorii transportă marfa trec în viteză, sărim, ne ferim, nu mai știm unde să mergem și cum să scăpăm. Până la urmă, un gardian ne oprește, ne lămurește într-o engleză stricată că de la 1 decembrie, adică chiar de azi, și până în ianuarie, piața e închisă turiștilor, se va deschide doar zona cu tarabe, de la 9 dimineața, prea târziu pentru noi. Avem avion peste câteva ore…

Mai rătăcim câteva minute printre hale, suntem ca invizibili. Ne minunăm cum nimeni nu se ciocnește în acel haos, toți par să știe clar traseul și cum să se evite. Printre reflectoare și obloane ridicate întrezărim coridoare lungi, imense, stive de cutii de polistiren termoizolator care conțin produse oceanice la gheață. Oameni taie pește, feliază, ambalează. Ajungem și în zona tarabelor, proprietarii aranjează marfa, se văd birouri la stradă la care se discută telefonic comenzile, e o lume fantastică, forfotind, zumzăind. Undeva pe o stradelă din acest labirint un grup mare de turiști stau la coadă în fața unui restaurant de sushi. De fapt, chiar la ușa restaurantului stau zece persoane, iar ceilalți, 30-40 oameni, așteaptă cuminte la coadă peste drum, ca sa nu încurce traficul. Se pare că acolo se servește cel mai proaspăt sushi din Tokyo, date fiind locul și ora. Printr-o mică fantă fotografiez o față fericită de bucătar, pare cel mai mulțumit om din lume așa cum se agită, feliază pește și hrănește oameni veniți din toată lumea ca să stea la masa lui. Iată așadar un scop nobil pentru o viață de om…

Ieșim din zona pieței, peste drum, zgârie-nori au capetele afundate în ceața dimineții, printre vălătuci pâlpâie lent lumini de semnalizare roșii. Tokyo e un uriaș care tocmai se trezește / s-a trezit / în lumini galbene, arome îmbietoare de sosuri necunoscute și orez fiert, în ploaia care picură fin, ca un abur, pe trotuare-oglindă. Trecem pe lângă un mic restaurant deschis la stradă, tokyoți abia treziți sorb deja ramen, supa de porc cu tăiței.

Lake Biwa, Grand Hotel Makino

Ne cazasem târziu, cu o zi înainte de a ajunge la Tokyo. Ajungem după miezul nopții, e foarte cald în camera cu vedere la lac (încă nu se vede nimic, acum e beznă). Pe peretele cu lambriuri de lemn, un levier metalic, alb, scufundat în lemn pe care scrie cu litere roșii PUSH. Apăs curios, levierul nu iese dar chiar în secunda  următoare se aude soneria la ușă. Mă panichez, sunt rapizi japonezii, dar nici chiar așa. Deschid prudent ușa, ușurare: sunt Istvan cu Andrea, îmi urează La mulți ani, e 30 noiembrie. După ce închid ușa, mă pun ușurat în pat dar un troznet cumplit mă face să sar ca ars, e levierul care a căzut cu întârziere, pocnind sonor lambriul…

Dimineața ne trezim, trag draperia, printre ramurile de pin se vede lacul, orizontul e deja e rozaliu, soarele răsare chiar dincolo de lac, după niște dealuri. Ieșim în grabă pe plaja întinsă și asistăm la un splendid răsărit (și printre cele mai timpurii din lume, că doar suntem în țara Soarelui-Răsare). Tot lacul e galben auriu, cerul la fel, plaja aproape pustie, roșcată, pinii scăldați în aur portocaliu…

Tokyo, din nou

Două obiceiuri întâlnite la tot pasul în metrouri și trenuri: cititul și dormitul în capul oaselor. Dormit iepurește, de îndată ce se anunță stația de destinație călătorul se trezește ca prin minune și iese din vagon. Într-unul din cazuri, tovarășul meu de scaun se ridică dintr-o asemenea ațipeală, se repede la ușa deshisă și coboară. În grabă, îi cade biletul. Îl văd, îl culeg, strig după japonez: Sir, sir, your ticket! Ușile se închid în fața mea înainte să apuce să se întoarcă după bilet și, în disperare, mă uit cât spațiu a mai rămas între ușile închise și dau un bobârnac cartonașului prin fanta milimetrică. Garnitura e deja în mișcare, dar biletul aterizează precis, lent, cinematic la picioarele lui. Nu schițează nici un gest de mulțumire, ceea ce nu e foarte japonez, îl culege și pleacă grăbit: îmi dau seama că sunt în Tokyo, aici nu e timp de mulțumiri, ar fi risipă de energie, viața curge altfel aici. Dar eu sunt prea mulțumit de reușita cascadorie ca să mă afecteze răceala lui.

Școlarii japonezi

Toți, invariabil, în uniforme. Băieții, de obicei, în pantofi negri, butucănoși, șosete albe, pantaloni și sacou de stofă albastru-închis, cămașă albă și cravată. Fetele, fustă scurtă în carouri, ciorapi albi până la genunchi, cămașă și sacou. Duc doar un ghiozdan de mărimea unei borsete, probabil manualele le țin la școală. Dorm și ei pe rupte dimineața, în autobuz, și se trezesc ca prin minune la stația potrivită. Fetele, după școală, merg și ele cu trenul acasă, râd, chicotesc nebunește, aproape nepoliticos.

Munca

Domină incredibil societatea japoneză. E omniprezentă, risipită în toate ipostazele. Luminile ard până târziu în noapte în clădirile de birouri și se aprind devreme în zori. Tufele se mișcă tunse de muncitori cu foarfeci automate, se pun bariere, benzi de protecție. Se sapă, japonezii se urcă pe stâlpi, mărunței, agili, robuști, peste tot cu cască de protecție, ochelari, mănuși. Transpirați, cu micul prosop înfășurat în jurul gâtului sau pe tâmple.  La intersecții, la zebre, stau adulți cu steaguri, opresc circulația auto ca să treacă pietonii, școlari sau adulți deopotrivă. Nu-mi dau seama dar bănuiesc că sunt voluntari. Foarte mare numărul de pensionari care fac asemenea munci de voluntariat. Dar care se și plimbă prin temple, prin locuri demne de vizitat, trăindu-și frumos vârsta a treia.

Turiști și ospitalitate

Faptul că vii de departe, obosit, de la mii de kilometri, ca să le vizitezi țara, stârnește admirația lor, viu și deschis manifestată. Majoritatea nu știu unde e România, dar le-o situezi în Europa, undeva între Germania și Rusia și atunci un licăr de înțelegere se aprinde în ochii lor. Un taximetrist care ne-a dus câțiva tovarăși de călătorie fusese de două ori la Sibiu.

Selfie-time

Omniprezente, bastoanele pentru selfie cu telefonul. Peste tot, japonezii se fotografiază în fața arțarului nebun, în fața templului, în chimono, făcând mutre, râzând, tinerii în special, o parte de națiune obsedată de a se trage în chip cu mama-națiune în toate colțurile ei.

Copiii

Incredibil de frumos și de cochet îmbrăcați, veseli, puși pe șotii. Prinși de fusta mamei, aruncând priviri curioase spre străinii aceștia cu ochii mari, ca de bou.

Clădirile

Variat construite ca materiale, dar uniforme ca regim de înălțime, fără excese. Adaptate mediului (în urban, înguste, mici, eficient organizate, în suburbii cu curți foarte mici, fără garduri, în rural nu foarte înalte). Ard incredibil de ușor (din shinkansen, din graba celor 200 km/h, vedem un incendiu, mașini de pompieri, casa arde ca un ziar cubic, cu fum dens, un foc imposibil de oprit, doar eventual izolat față de vecini).

Hârtia și lemnul

Japonia, o națiune îndrăgostită iremedibil de hârtie, de efemer, de frumos. Și extrem de respectuoasă, abilă și agilă cu ele. Magazinele de papetărie, o dulce simfonie pentru ochii unui designer, o durere surdă pentru portofel. Lemnul, peste tot, în toate formele. Domină, regal, pinul și bambusul. Când se întâlnesc cu hârtia, rezultatul este dureros de frumos, ca arcușul tras grațios pe strunele unei viori.  Din Tokyu Hands, un magazin de papetărie, creație, gadgeturi și articole domestice, plec inclusiv cu o placă mică de lemn ușor de Pawlovnia, superb finisată, colegii se uită ciudat la mine, să cumperi lemn din inima Japoniei…

Mâncarea

Ușoară, spartă în mii de nuanțe, arome, apariții, instantanee, opere de artă, vizual și culinar. Moleculele se topesc în gură, explodează, gusturile sunt noi, unele stridente, altele moi, legumele par cunoscute dar călătoresc în travesti. Asta pare a fi o ridiche fiartă, dincoace parcă e un tofu, dincolo niște ouă ciudate, moi, aia parcă e vânătă. Peștele apare pe masă des, în bucăți mici, delicios, acompaniat de sos de soia și wasabi, învelit, dezvelit, prăjit, fiert sau crud, niciodată repulsiv. Supele, gustoase, intense, fierbinți, ca niște ceaiuri hrănitoare, băute din boluri. Respectul față de masă, față de mâncare, pare să compenseze atâta muncă, atâta osteneală, atâtea excese. La ceai și mâncare, japonezii redevin oameni, coboară armura și îmbracă yukata, costumul simplu de mers la masă și onsen, spa-ul japonez. Pe lângă legumele colorate mănînci mici crizanteme galbene, amărui, foi de mentă, geluri trase în fire, ca un cuib alb pe care stau boabe de soia fierte, apuci cu bețele și arunci în cavitatea bucală zeci de feluri de mâncare minuscule, care la final, adunate, dau spre pantagruelic, dar așa, rânduite cu cap, pierd din masivitate. Ceaiul verde, pus la o parte, înmoaie din tăria gusturilor și face trecerea spre alte minunății. În toată rânduiala asta simți mâna bucătarului, un fir invizibil leagă bucătăria de masa joasă la care cinezi, parcă ți se trimit mesaje în Braille și palpezi cu palatinul, nu cu buricele degetelor. Da, ca european, ești ca și orb în lumea asta colorată de rădăcinoase aromate, ciuperci, fumuri și cărnuri roșii de pește, te lași condus de senzorii de pe limba care plescăie încântată în gură.

Lateral Japan trip II: Hakone

Dragă prietene!

În prima zi am părăsit repede Tokyo și am ajuns în câteva ore în zona Hakone, la poalele muntelui Fuji. Am schimbat trei trenuri, am zburat din România, ajungem foarte obosiți pe malul lacului Lake Kawaguchi, la ryokan. Ne cazăm, de a doua zi vom lucra aici. În cele câteva pauze urcăm pe acoperișul-terasă al ryokanului, acolo ni se dezvăluie în toată splendoarea Muntele. Fuji domină orizontul, de pe creștet îi zboară constant pudra de zăpadă, suflată de vânt. În spate se întinde Lake Kawaguchi, zonă de recreere înconjurată de creste împădurite cu pini. Într-una din zile apucăm să urcăm cu funicularul la Kawaguchi Ropeway, de unde avem, din nou, panorama lacului și a muntelui. La hotel, de pe terasă se vede un templu, la doi pași, iar pe acoperișurile caselor se plimbă nonșalant maimuțe. Vremea e superbă, e cald, sunt 19 grade. Tot sus, pe terasă, o fântână cu apă fierbinte se varsă într-un bazin pentru picioare, japonezii îmbrăcați în yukata admiră panorama cu gambele scufundate în apa din care ies aburi.

În a patra zi, vom pleca de aici spre Kyoto.

Lateral Japan trip II: Kyoto în roșu

Dragă prietene!

Sâmbătă am plecat dimineața pe la 10 din Kusatsu, o suburbie a Kyoto-ului, unde ne cazasem. Ajunși la Gara centrală din Kyoto am căutat minute bune niște dulapuri cu încuietoare pentru a ne lăsa bagajele. Erau grele și ne incomodau dacă vroiam să vizităm templele. După ce am rezolvat problema asta, ne-am urcat în două taxiuri și i-am cerut șoferului să ne ducă la Kiyomizu-dera, templul la care eu și cu Tibi fusesem și în septembrie.
Ne-am scurs apoi spre alte temple, fiecare grup în ritmul lui, cu propriul itinerar.
Toamna în Kyoto e risipită în milioane de cărți poștale. Arțarii trec prin toate nuanțele de la verde la roșu, frunzele pleacă sprințare de pe ramuri și recrează în luciul întunecat al lacurilor frunzișuri colorate, se oferă privirii încântate de așa nebunie de culoare. În week-end, aleile dintre temple se umplu de furnicarul de oameni veniți să admire și să fotografieze peisajul (așa potop de camere n-am văzut demult).
Dimineața e ușor posomorâtă dar pe la amiază soarele iese, mai întâi în reprize scurte, apoi tot mai des, până ce, spre după-amiază, partea veche a orașului e scăldată complet în raze. Un tablou atât de generos cu obiectivul aparatului foto.
Las pozele să-ți vorbească. Despre gheișe cu pas mărunt, despre trunchiuri grațioase de bambus, frunze de arțar, coridoare, alei și despre un splendid oraș în plin freamăt.