Seara peste Tudor

E seară și e ora la care, dacă mă cațăr pe marginea căzii, ajung sus la micul pătrat al ferestrei deschise de la baie. De acolo se vede, acoperit de noapte, Tudor, cartierul care umple valea dintre Centură și Platoul Cornești. Goluri negre, planurile gri al blocurilor, punctate de sute de lumini, galbene, roșcate, albastre. E ora la care dacă aș putea, m-aș forța să ies, cu șoldurile ușor zdrelite, pe pătratul ferestrei și, după o scurtă cădere în gol, m-aș redresa, Superman, aș da din aripi ca o stăncuță și aș plana peste cartierul în care acele sute de lumini ar deveni, fiecare, scurt-metraje succesive ale noului val realist. M-aș opri din zbor în fața celei mai apropiate ferestre sau în fața acelui geam galben de bucătărie din dreapta-față, cel cu perdele roșii. La un metru, valul de aer dislocat de aripile mele ar lovi înfundat tabla albastră a pervazului ferestrei. Acolo, în tăcerea punctată de fluieratul aripilor, în deranjul moleculelor reci de aer, aș urmări ritualul de seară al familiei Roșca, să zicem, cu el, Roșca tatăl, în chiloți, tăind cu bomfaierul o țeavă de PVC gri. Cu ea, doamna Roșca, povestind la smartphone, în trening, surorii sale probabil, mamei sale, ceva ce nu pot să aud. Cu dormitorul din stânga, întunecat, în care văd doar o față rotundă, luminată de un alt telefon – fata de paisprezece ani a familiei Roșca. Pare să sesizeze ceva pentru că își întoarce brusc fața spre fereastră, iar eu mă rușinez brusc. Oasele pline cu aer îmi troznesc, pocnesc de la efortul de a mă ridica brusc din fața ferestrei, pentru a nu fi văzut. Reușesc, devin instantaneu o închipuire, o halucinație, reziduu luminos pornit din pixelii luminați ai ecranului, așa că fata își întoarce privirea la ecranul mic, nepăsătoare.

Jos se scurg fluid lumini albe și roșii, mașinile cartierului. E frig și mă întorc, după un looping larg, spre micul pătrat al băii noastre.

Advertisements

Desire path

Știați că în urban planning planificarea urbană există conceptul desire path sau desire line?  Se referă la apariția unei căi de acces ad-hoc, ca urmare a traficului pietonal sau velo, de obicei fiind vorba de cea mai scurtă (dreaptă) cale între două puncte, origine și destinație. În Finlanda, designerii care lucrează în planificare urbană vizitează parcurile chiar după prima ninsoare, atunci când vechile căi de acces sunt acoperite. Fac asta pentru a observa noile cărări pe care oamenii care vizitează parcul le taie, sus-numitele desire lines – asta pentru că oamenii aleg în mod natural, instinctiv, cele mai scurte și eficiente căi, pentru a crea în final noi cărări. Există inclusiv metode și obstacole pentru a preveni crearea de desire paths (garduri vii, garduri, indicatoare), dar ele sunt de cele mai multe ori neglijate, ocolite. [wikipedia]

Aveți mai jos un exemplu de desire path observat în cartierul Unirii din Tg.Mureș. Un altul (îi voi face o fotografie) este gardul viu  de pe strada Revoluției, chiar în fața Oficiului poștal nr. 1 (sau magazinul de articole fan club ASA). Designerul care a creat acel gard viu a uitat că paralel cu benzile de circulație, lângă trotuar, se parchează mașini (este bandă prevăzută pentru asta), și de faptul că șoferii și pasagerii care coboară din respectivele autovehicule trebuie să ajungă cât mai repede pe trotuar. Rezultatul: gardul viu e străpuns din loc în loc de desire paths. Hello, Primăria!

 

Desire path Tg.Mures, Cart. Unirii

Desire path Tg.Mures, Cart. Unirii

Glodu, Panaci

Am adăugat, la final de an 2014, un steguleț mic, roșu, pe harta călătoriilor noastre. N-am ales acea vale, la sud de Vatra Dornei, din dorința de a explora o nouă destinație, de a mai bifa un punct geografic. De fapt, căutam la final de an, un loc în care să ne retragem de Revelion, departe de isteria orașului. Din lipsă de timp nu rezervasem nimic și speram, nu foarte convinși ce-i drept, că pe ultima sută de metri vor mai apărea cabane sau pensiuni cu locuri disponibile, în zone mai retrase, mai pitorești.

Așa a apărut în vizorul nostru cabana Roșca de la Glodu, comuna Panaci. Pe TuristInfo. Cu câteva fotografii – nedrepte cu frumusețea construcției și a locului – dar potrivită pentru ce doream: liniște, confort, natură, omăt…

De la Bistrița treci spre Moldova, spre nord-est, urcând prin Pasul Tihuța, Dorna Candrenilor – un platou etern viscolit iarna. Cobori încet spre Vatra Dornei, treci prin stațiune, mai faci câțiva kilometri, intri în Dorna Arini și, în loc să-ți continui drumul spre Broșteni și Izvorul Muntelui, cotești la dreapta, spre Șarul Dornei și apoi Panaci. Într-un final, după treizeci de kilometri, ajungi la Glodu, un sat răsfirat de-o parte și de alta a unei văi de poveste. Te afli în Parcul Național Călimani, la hotarul dintre Suceava și Harghita. Dacă te-ai încumeta, ai putea continua, prin păduri și drumuri forestiere bătute de TAF-uri, la stânga spre Broșteni, Suceava (30 km) sau înainte, peste munte, spre Bilbor, Harghita (16 km).

Aici începi să descoperi Moldova, cu dealurile ei vălurite, cu pășunile delimitate de garduri nesfârșite de lemn, cu pădurile întinse de brazi. Dacă la Broșteni valea e largă, săpată generos de Bistrița, aici munții s-au lăsat mai greu cuceriți și văile sunt mai abrupte, natura sălbatică, satele mai răsfirate. Moldova seamănă puțin cu Apusenii, dar parcă spiritul locului e mai molcom, oleacă mai calm, o țâră mai luminos.

Au urmat câteva zile calme, parcă rupte din visul multor orășeni moderni: fără semnal GSM, fără Internet, cu focul în șemineu, într-o cabană de bușteni, cocoțați deasupra unei văi. Zăpadă berechet și soarele luminând puternic valea, vaci clătinându-și sonor talangele dimineața, în drum spre clăile de fân moțate.

An Nou Fericit!