Adrian M.

E un lucru verificat și (aproape) truism,  îți cunoști prietenii la necaz. Nu voi scrie acum despre lucruri actuale, dar mi-am redescoperit un prieten pe Facebook și țin să-i amintesc, indirect, că n-am uitat ce a făcut pentru mine, cu multă vreme în urmă. De fapt, la prima vedere, nu poate părea mare lucru: Adrian s-a purtat uman cu mine, în condițiile în care sistemul (framework, ca să citez un prieten) mă împingea în jos, tăia bucăți din mine, din personalitatea mea. Nici măcar nu era vina sistemului (vorbesc de Armată), era doar un mecanism vechi de când lumea, bine pus la punct, care rula recruți. Îi lua de la mame, îi îmbrăca în uniformă și făcea bărbați din ei…

Mi-e greu să mai fac acum mare caz de perioada în care am făcut Armata, să mă plâng de acel episod al vieții. Distanța temporală, mare, a atenuat din neplăceri și creierul, o altă mașinărie bine unsă, tinde să memoreze doar petele de lumină, nu și umbrele. Rețin totuși drame, necazuri, stupizenii. Mi-am făcut stagiul militar la Pompieri, o armă interesantă, dar riguroasă.

Adrian era pe atunci un tânăr subofițer. Scria de mână tare frumos, pedant, atent, cu dragoste față de hârtie și instrumentul de scris, lucru care m-a fascinat. Se uita pe jumătate amuzat la mine: se mira, poate, de cum nimerisem eu tocmai acolo, la Pompieri, printre răcani moldoveni, țărani din Secuime, tineri robuști, simpli, fără pic de sofisticare. Am găsit în curând canale de comunicare și am devenit încet dar sigur protejatul lui. M-a scutit, de câte ori s-a putut, de procesul de instrucție, iar când nu se putea, mă consola, așa cum știa el, cu ușoară ironie, cu ochii pe jumătate închiși, râzând: “Ți-e greu, Mircea? Te-a frecat Lupu? No lasă, că n-ai murit!”. Una peste alta, a fost omul care mi-a dat de înțeles – prin cum s-a purtat – că orice sistem are la bază oameni reali, poate unii înrăiți de viață, corupți de putere, dar majoritatea buni la suflet și dispuși să te ajute.

Adi își iubește soția și are acum o familie tare frumoasă, din câte văd pe Facebook. N-am trecut de multe ori prin Sighișoara, dar de câte ori o fac, mă uit cu drag, din goana mașinii, la fereastra blocului unde locuiau, chiar vizavi de stația de pompieri.

Ți-e greu, Mircea?

Pentru cei indeciși

Pentru cei indeciși

 
Ca mulți dintre voi, am avut șansa (sau neșansa, depinde de doza de optimism) să trăiesc atât în comunism, cât și în democrație. Șansă pentru că cincisprezece ani de comunism au fost îndeajuns ca să-mi deschidă ochii, să mă lase să văd răul, otrava, indiferența, ipocrizia, teama – modelând societatea, transformând oamenii din jurul meu, mutilând suflete. Zi de zi, minut cu minut, de dimineața la patru când stăteam la coadă cu bunicul pentru o sticlă de lapte, apoi la școală, în orele de pregătire pentru apărarea patriei, îndoctrinați, la mitinguri purtând tabloul tovarășilor, pe holurile reci ale policlinicilor, și până seara, încheind ziua cu telejurnalul mincinos, dacă nu cumva era luat curentul și stăteam în beznă. Cincisprezece ani trăiți atunci m-au mutilat psihic, dar mi-au dat voie apoi să iubesc și să apreciez libertatea. Atâta câtă s-a scurs de la Revoluție încoace… Ah, și da, șansa de a trăi direct, în stradă, căderea unui regim, să simți că trăiești din nou, ei da, acela e un inel gros, strident, care a rămas evidențiat clar în trunchiul copacului care sunt, acele clipe de euforie, de jubilare a sufletului eliberat, acele speranțe născute și aprinse atunci nu le voi uita niciodată.
E atât de ușor să adormi, să uiți… Pentru cei indeciși, am un sfat… Citiți jurnalul lui Annie Bentoiu, “Timpul care ni s-a dat”. Este jurnalul unor suflete strivite odată cu trecerea dintr-un regim în altul, treptat, cu mici semne de furtună, cu bătălii pierdute, cu forța de tăvălug a unui sistem care știe mai bine cum trebuie trăită o epocă și care anihilează deosebirile, diferențele, lucrurile care ne fac unici dincolo de cele care ne unesc. Un sistem care în același timp, în spatele zidurilor, a creat caste, privilegii, diferențe… Iar sistemul acela, comunismul, a lăsat urme adânci. Ne-a făcut mai apatici, mai lipsiți de curaj, mai ipocriți, mai stridenți, ca niște lupi tineri debusolați, temători. Pe majoritatea vârstnicilor i-a cotropit aproape integral. I-a marcat cu melancolii, cu nostalgii și, mai ales, i-a făcut atât de convinși că alt sistem, altă ordine, nu mai există. Că libertatea e un pericol, că etica muncii e compromisă, că a fi diferit e rușinos, înseamnă auto-excludere.
Pentru cei indeciși: votul, fiecare vot, contează! E încă un drept pentru care Marin, colegul lui tata, fie-i țărâna ușoară, a făcut Canalul (pentru cei tineri: canalul artificial Dunăre-Marea Neagră, mândrie a comunismului, săpat cu sânge și morți din rândul deținuților politici a căror principală “crimă” era dezacordul de a se lăsa mutilați sufletește) și aproape și-a pierdut mințile în beciurile Securității. Un drept la care renunțăm așa de ușor pentru a ne plânge apoi, vreme de patru ani, vreme de o viață, că nu ne place țara în care locuim, trăim, muncim, facem dragoste, sporovăim, alergăm, mergem cu bicicleta sau călătorim. O țară de care fugim, la care ne întoarcem cu dor. Acasă.
Un om, viitorul președinte de țară, funcția lui, poate că nu înseamnă prea mult pentru tine, cel indecis. E doar un simbol. Dar gestul tău, mâine, de a merge și a-i ștampila căsuța, are în spate atâția ani de experiențe, atâtea necazuri, atâtea bucurii, robii, eliberări, încât pot garanta, atunci când vei lăsa buletinul de vot în cutie, te vei simți, ca orice om care speră în mai bine, mai împăcat. Cu tine, cu cei ca tine, cu cei diferiți, cu cei buni, răi. Ai dărâmat o bucățică din zid.
Eu voi vota!

Simona. Simona Halep

A ieșit cald din tipar (și a fost livrat prompt de către Fan Courier) numărul 15 al minunatei Decât o Revistă, la care Solène Cesbron, Art Director-ul DoR, m-a provocat să ilustrez articolul de fond și coperta. Este vorba de vastul, bine documentatul articol al Andreei Giuclea despre Simona Halep, energica constănțeancă proaspăt aterizată pe locul 5 WTA (World Tennis Association). Trebuie să recunosc, nu sunt fanul pasionat care stă dimineața la patru să urmărească meciurile Simonei (așa cum o face, de exemplu, Răzvan Penescu, LiterNet), dar am urmărit ultimele ei partide cu sufletul la gură. I-am analizat celebrul dans al picioarelor în arenă, am urmărit-o dând impecabil replica în teren unor adversare de temut, încordată, emoționată, dar construind un joc fantastic, ca o tanchetă amfibie de neoprit. Treaba aceasta vine la un an după ce am citit “Open”, cartea lui Agassi, care m-a acaparat în egală măsură. În Open am putut fura, prin faldurile cortinei, detalii care mi-au spus că da, succesul vine după mii de mingi date, după eșecuri, ridicări, frustrări, forțări, dansuri și puncte câștigate greu, dar susținut. An după an.

Îi mulțumesc lui Solène pentru îndrumări și pentru punerea în valoare a ilustrațiilor mele. Este, de fapt, adevărat coautor al ilustrațiilor (superbe fonturile, layout-ul, fundalul-zgură Pantone) și-și merită pe deplin titlul de Art Director. Om care discută cu ilustratorul, cere, elimină, pune în valoare, e creativ, etc.  La fel, lui Laura (Peggy) Abrihan, îngerul de print (în traducere, omul care printre multe altele în zona de pre-press știe și ce Pantone vrei, pe ce tip de hârtie, și ce iese din toate acestea când se pupă). Și nu în ultimul rând, companiei Lateral, la care lucrez creez cu pasiune, care m-a învățat să nu merg cu jumătăți de măsură când vine vorba de perseverență și calitate în livrarea proiectelor. Se fac, Ciprian (Morar), iată, acum în martie, patru ani de când suntem alături de echipa Decât o Revistă (Lateral a dezvoltat, printre altele, și shopul online al DoR).

Cât despre muncă, am schițat, am vectorizat, am colorat, adăugat lumini și umbre, o plăcere! Mândru de munca la DoR #15!

PS: Puteți comanda DoR 15 din shopul online Decât o Revistă. Costă doar 25 de lei, susțineți munca unor jurnaliști, ilustratori și fotografi care construiesc frumos și profesionist storytelling-ul (jurnalismul narativ) în România.

Klara

Mătușa mea, Klari, a împlinit de curând 86 de ani și are o formă fizică de invidiat. La mulți ani, dragă Klari! Soțul ei, Aurel, a murit de câțiva ani și de atunci, în fiecare vară, Klari merge la cimitirul din Sângeorgiu să-i ducă flori. Anul acesta, în august, pe vipie, Klari coboară în stația din 7 Noiembrie să ia maxi taxi spre Sângeorgiu. Are o cădere de tensiune și leșină. Se trezește întinsă pe bancă, cu ambulanța mică, de intervenție rapidă, venită să-i dea primul ajutor. Își revine și e întrebată dacă vrea să fie dusă la spital. Refuză dar îi roagă să o ducă până la poarta cimitirului, iar șoferul nu poate refuza o pensionară atât de simpatică… Ei da!

Doamna A. și cântarul wireless

Doamna A. ne face aproape săptămânal curățenie. Cunoaștem cu toții povestea, nimic spectaculos, clasa medie ocupată cu munca, preferând să facă outsourcing la joburi cum e curățenia generală. Doamna A. vine punctuală la opt și pleacă înainte să apărem noi acasă. E în general tăcută și rezervată, nu ca M. neni, fosta tanti la curățenie, mult mai locvace.
Doamna A. avea ieri, 16 aprilie, la orele 9:22, exact 66,8 kg. Am aflat asta azi, verificându-mi contul de Fitbit, unde apar datele transmise prin wireless de cântarul electronic Aria. La fiecare cântărire acesta se conectează wireless la contul meu de Fitbit.com, unde se înregistrează datele. Aria măsoară greutatea și grăsimea corporală și recunoaște, pe baza unui pattern, până la opt utilizatori, dintre care cei neînregistrați pe contul meu de fitbit sunt automat denumiți Guest.
Pe undeva, prin cotloanele minți mele, a stăruit azi gândul plăcut că doamna A. aka Guest, în general tăcută și rezervată, e totuși atât de umană…

Alin

E ora 23 și sunt treaz. Citesc articolele Zite* pe iPad, încă nu am somn. Abia târziu, aproape de miezul nopții, îmi aduc aminte că văzusem pe wall-ul de Facebook al Radio Tg.Mureș că după ora 23 putem asculta emisiunea Dianei Gherendi, invitat fiind Alin Rițiu. Mă conectez precipitat la stream-ul live al RTM și în căști izbucnește, luată din mijlocul unei propoziții, vocea caldă, bine balansată, a fostului meu coleg de liceu, Alin. Îl recunosc instantaneu, are un tușeu greu de uitat, ca mai toți mureșenii (foști sau actuali) vorbește o română curată, rostuită, deși are debit poate să cânte cuvintele, să le așeze logic și frumos pe un portativ cald, viu. Mi-e drag Alin… N-am ținut legătura după liceu decât sporadic și, totuși, de fiecare dată când ne intersectăm reluăm firesc și energic firul întrerupt, se spune că asta e semn de prietenie statornică și sănătoasă.

Alin e fiul actorului Ion Rițiu, cunoscut și iubit de mureșeni. Alin e stabilit în Belgia, lucrează la Parlamentul European și își cultivă constant pasiunea pentru muzică. Cântă, predă și trăiește muzica. Face asta acolo în Belgia și mai nou și acasă (dă-mi voie, Aline, să scriu așa), la Mureș. A fost pe 8 aprilie la Tîrgu-Mureș, protagonist al unui recital în cadrul evenimentului Seri de jazz și muzică clasică la RTM. Din păcate programul nu mi-a permis să particip dar pozele sunt grăitoare. O comunitate de oameni faini, pe o parte îi cunosc, a fost martora recitalului prietenului meu.  Iar instantaneul cu tată și fiu, privindu-se în ochi, e atât de grăitor!

Fotografii de Adi Coco, cocographic.com, 2013

(* – Zite e un app agregator de știri și articole, pe diverse teme, frumos conceput, interfață, concept)

Către Radu, Ale și Mircică

Fii ghemotocul de hârtie: dacă cineva te mototolește și dă de pământ cu tine, strânge-te, ghemuiește-te și, mai ales, rămâi flexibil. Te poți desface apoi ca o floare  și fiecare cută sau pliu vor deveni semne de noblețe.

Fii spongios: absoarbe orice forță care te atacă, stochează parte din ea iar restul arată-l atacatorului. Confruntat cu propria-i forță întoarsă spre el, va fi derutat!

Fii bun și generos și învață să recunoști, să validezi și să valorizezi bunătatea, în special în interiorul tău. A fi bun înseamnă, în principal, a fi darnic. A da după ce ai acumulat (experiențe, cunoaștere, valoare) dă sens vieții. Cei care nu dăruiesc își sterilizează încărcătura.

Dualizează: vorbește cu tine însuți, mustrează-te, discută, aplaudă-ți faptele bune. Închipuie-ți că ești o corabie care navighează: un corp solid care navighează prin ape limpezi sau tulburi, împins sau împiedicat de vânturi, cu o provă care străpunge marea și o pupă vulnerabilă, catarg semeț cu drapel și o cală plină de gânduri, idei și fapte.

Iubește florile: iubește fragilitatea și miră-te de cum rezistă în vitregie. Apreciază spectacolul, dăruirea și deschiderea actului floral. O floare deschisă e ca gâtul unei căprioare aplecat spre tine, vulnerabil. Rupe o floare și distrugi un miracol.

Miră-te! Miră-te încontinuu, ai prilej de mirare la tot pasul, toată viața. Nu-ți pierde capacitatea de mirare, ca și curiozitatea îți va face viața interesantă și frumoasă. De mirat te poate mira penajul unui cintezoi în aceeași măsură cu fraza frumos meșteșugită a unui romancier sau tonul palid-brun al unui deal sub soarele care apune. Sau contradicția dintre aspirațiile de-o viață ale unui om și faptele lui de zi cu zi.

Ascultă: trebuie să știi să asculți la fel de bine pe cum comunici. Nu bruia ascultarea prin întreruperi, sincope și prin comunicare excesivă: va deveni non-comunicare! Ca și mirarea, ascultatul e e un proces delicat, discret, o tensiune plăcută.

Iartă-te! Fii îngăduitor cu propriile greșeli și notează învățăminte pe măsură ce le corectezi. Fă corecții atunci când e necesar, altfel te vei obișnui cu greșeala.

Fii consecvent cu propriile convingeri și acțiuni. Deasupra stărilor cotidiene trebuie să ai un crez, un motto, care să te ghideze și să te ajute să te ridici deasupra stărilor de moment.

Fii original! Dar ține cont că interpretezi în felul propriu ceea ce alții comunică la rândul lor. Nu-ți tăia accesul la interpretările altora, trebuie să fii original în contact direct cu ceilalți, nu în raport cu tine însuți. Fii o carte deschisă pentru tine și o enigmă descifrabilă pentru ceilalți, nu ezita așadar să tai cât mai des poteci spre ceea ce faci și ceea ce ești.

Nu aștepta! Ai puțin timp pentru contemplare, trebuie să acționezi, să faci, să creezi. Viața e scurtă deci asigură-ți încontinuu oportunitățile de a crea, de a acționa, de a face.

Fii bun!

Sorina

O vedeam aproape săptămânal, ținînd-o de mână pe fetița ei, mergând spre școală. Avea un mers inconfundabil, umerii ușor aplecați purtând un rucsac mic, silueta ei subțire forfeca ritmic griul anost al străzii. Parcă se pregătea să apese tot mai puțin trotuarul, unii oameni fac asta, calcă tot mai puțin asfaltul și trec plutind miraculos pe lângă noi. Îi spuneam imediat Angelei, uite-o pe Sorina, merge cu fetița la școală. În rest, în urma ei, memoria mea fixează doar frânturi… o intersectare pe coridorul RTM, clipuri cu ea la TV, la radio. Și regretul că n-am colaborat cu ea pe ilustrație, amândoi ne iubim orașul iar eu respectam de la distanță profesionalismul și verticalitatea Sorinei. De ambele Sorina nu făcea caz, așa cum doar profesioniștilor le este dat. De aceea, trecerea Sorinei la ceruri nu mă îngrozește: mă înduioșez doar pentru fetița ei, Sara, dar ea, Sorina, a trecut din starea nefirească de om discret pe pământ la starea firească de înger iubit în ceruri.