Seara peste Tudor

E seară și e ora la care, dacă mă cațăr pe marginea căzii, ajung sus la micul pătrat al ferestrei deschise de la baie. De acolo se vede, acoperit de noapte, Tudor, cartierul care umple valea dintre Centură și Platoul Cornești. Goluri negre, planurile gri al blocurilor, punctate de sute de lumini, galbene, roșcate, albastre. E ora la care dacă aș putea, m-aș forța să ies, cu șoldurile ușor zdrelite, pe pătratul ferestrei și, după o scurtă cădere în gol, m-aș redresa, Superman, aș da din aripi ca o stăncuță și aș plana peste cartierul în care acele sute de lumini ar deveni, fiecare, scurt-metraje succesive ale noului val realist. M-aș opri din zbor în fața celei mai apropiate ferestre sau în fața acelui geam galben de bucătărie din dreapta-față, cel cu perdele roșii. La un metru, valul de aer dislocat de aripile mele ar lovi înfundat tabla albastră a pervazului ferestrei. Acolo, în tăcerea punctată de fluieratul aripilor, în deranjul moleculelor reci de aer, aș urmări ritualul de seară al familiei Roșca, să zicem, cu el, Roșca tatăl, în chiloți, tăind cu bomfaierul o țeavă de PVC gri. Cu ea, doamna Roșca, povestind la smartphone, în trening, surorii sale probabil, mamei sale, ceva ce nu pot să aud. Cu dormitorul din stânga, întunecat, în care văd doar o față rotundă, luminată de un alt telefon – fata de paisprezece ani a familiei Roșca. Pare să sesizeze ceva pentru că își întoarce brusc fața spre fereastră, iar eu mă rușinez brusc. Oasele pline cu aer îmi troznesc, pocnesc de la efortul de a mă ridica brusc din fața ferestrei, pentru a nu fi văzut. Reușesc, devin instantaneu o închipuire, o halucinație, reziduu luminos pornit din pixelii luminați ai ecranului, așa că fata își întoarce privirea la ecranul mic, nepăsătoare.

Jos se scurg fluid lumini albe și roșii, mașinile cartierului. E frig și mă întorc, după un looping larg, spre micul pătrat al băii noastre.

Prietenii Lego

Pentru prima dată de când a început școala, Alexandra e îngrijorată. E în clasa a treia și mâine își va aniversa cu colegii ziua de naștere. Tortul și sucurile așteaptă în bucătărie, invitațiile au fost scrise, hainele pregătite. Și totuși, ceva a rămas nearanjat, din lipsă de timp: părul. Părul ei frumos, cu fire lungi, subțiri, pe care și-l piaptănă atentă în fiecare dimineață, în fața oglinzii din hol, ea ar fi vrut să-l împletească în două codițe cuminți, de-o parte și alta a capului. Și pentru că seara a trecut pe nesimțite, a rămas cu el nearanjat și stă acum îmbufnată în pat, la ceas de culcare. Nu mai citește, e obosită, prin minte îi defilează ca într-un film ziua de mâine, fețele bucuroase ale colegilor, așa că nici nu mai simte când mâna discretă a mamei stinge veioza de la capul patului.

În cameră e demult întuneric când de undeva, de sub patul de lemn, se aude un zgomot ușor: e capacul verde al cutiei de plastic în care stau cuminți cărămizile lego. Colțul capacului se ridică ușor, parcă tras de o mână invizibilă de magician și în cele din urmă vedem și explicația ciudatului fenomen: în crăpătura lăzii apare fața galbenă a minifigurinei Elvis, iar mâinile lui galbene, cilindrice, de jucărie lego, împing cu putere capacul. Ochii lui scanează rapid camera după care, cu un șuier scurt aruncat din colțul gurii, Elvis își cheamă tovarășii: primele cad, prin deschizătură, pe covorul albastru și moale, zece cărămizi roșii, parii și fușteii unei scări care se asamblează singure sub privirile uimite ale cititorului. Scara roșie se sprijină de cutie și pe ea coboară acum, în șir indian, restul minifigurinelor: un pompier fără cască, dansatoarea, o gorilă, un viking fioros cu o rachetă de tenis pe post de topor, pictorul (și-a pierdut basca și paleta de culori, are acum în mână o sabie de muschetar) și, în cele din urmă, încurcată puțin de faldurile kimonoului, gheișa, singura figurină care își aduce propriul accesoriu, un evantai mov.

Jos, pe gazonul albastru al covorului, razele ușoare ale lunii luminează acum o ședință adhoc, din cutie coboară Elvis și se așează ultimul în cercul format de minifigurine în jurul unei bile de sticlă colorată. Lumina se răsfrânge din suprafața lucioasă a bilei pe fețele lor. Straniu, nimic nu pare să ne sperie, totul se desfășoară firesc și muțește: jucăriile par să se înțeleagă din priviri. Gheișa îi aruncă gorilei câteva ocheade pe deasupra evantaiului iar aceasta începe să-și cară pe rând camarazii în spate, cățărându-se vioi pe faldurile plapumei care atârnă până la podea. Ceata se reunește așadar sus, la o aruncătură de băț de capul Alexandrei. Copila doarme dusă și nu simte când figurinele se cațără pe pernă și încep să apuce pe rând firele de păr, împletindu-le cu grijă, valsând în perechi. Alexandra tocmai visează că aleargă printr-o pădure plină de ghiocei și se întoarce adormită în pat, la țanc pentru ca micii noștri prieteni să se apuce de a doua codiță, cea dreaptă. În câteva ore, spre dimineață, totul e gata și minifigurinele coboară din pat, purtate din nou de gorilă. Ultimul este Elvis, care aruncă o privire încântată spre capul fetiței, încadrat acum de două codițe minunate. După ce se strecoară din nou în cutie, ultima jucărie, pompierul, trage sus scara roșie și lasă capacul să coboare.

Dimineața, trezită de primele raze de soare, Alexandra se miră în fața oglinzii: – Cine mi-a împletit părul? Sub pat, în cutia cu capac verde, câteva minifigurine nemișcate zâmbesc…

Vic

Primele brume pișcau deja firul ierbii când Vic, o frumusețe de șoarece de câmp cu blănița roșcată și capul dolofan și alb, se hotărî să o viziteze pe mătușa sa, Theodora, care locuia înspre răsărit, cale de trei grădini. Tânărului nostru rozător nu-i făcea nici o plăcere să-și lase, chiar și pentru câteva ceasuri, vizuina călduroasă și plină de bunătăți strânse în ultimele săptămâni ale verii. Dar închipuindu-și fața dojenitoare și ochii negri și umezi ai mătușii Theo, șoarecele nostru ieși din vizuină, dând la o parte cele câteva fire de iarbă uscată care acopereau intrarea, nu înainte de a arunca o ultimă privire plină de regret asupra întregii borte luminate de soare.
Peste doar câteva clipe gospodarul nostru plin de lene și răsfăț se transformă, grație învățăturilor strânse de neamul șoricesc de-a lungul veacurilor, în cel mai abil și mai hotărât explorator. Ocoli în viteză cele trei tulpini mari de mărar, lovind-o cu coada doar pe ultima și iscând în urmă-i o ploaie parfumată de semințe. Sări peste mica pată de noroi de la umbra unui brad argintiu și urcă vioi panta, printre narcisele uscate și buruienile încâlcite. Se opri brusc pe labele rozalii din dos, amușină aerul dimineții și înălță boticul de câteva ori în aer: pale ușoare de fum, mirosul frunzelor amărui de nuc, câte o aromă dulce de strugure răscopt, simfonia așezată a anotimpului care se instala. Tocmai i se anunța micii vietăți toamna, copleșindu-o cu aromele și imaginile ospețelor lente care urmau de acum încolo.
Porni învigorat din nou la drum, se strecură pe sub gardul de nuiele, traversă unduit malul de iarbă al grădinii învecinate, culese din mers o boabă stafidită din tufa de coacăze negre și se opri să-și tragă răsuflarea pe un mușuroi gălbui de cârtiță. Obosise repede, luase pieptiș dealul, așa că noua oprire îi dădu răgazul să viseze din nou. Și prietenul nostru tocmai ronțăia cu nesaț un imaginar miez uscat de nucă în clipa în care, cu o smucitură nepoliticoasă, se trezi ridicat de la pământ, apucat de o pereche de gheare ascuțite care îi străpungeau nemilos spatele roșcovan.
Deasupra lui fâlfâiau acum aripile imense ale lui Ulyse, uliul de care fusese învățat de atâta vreme să se ferească. Înciudat și înlăcrimat, Vic mai apucă să vadă în fața ochilor chipul supărat al mătușii, parcă spunându-i: ce-ai făcut, măi nepoate?!