San Francisco, California, August 2015

I am…
the detour from Van Ness to Lafayette Park in a sunny morning. The touch of grass while laying down and making a shameless selfie with the phone hanging from a branch above, the dew on my jeans.
I am…
the sun rising and casting shadows between blocks of concrete, I am a small creature digging through asphalt, concrete and glass.
Tenderloin, the smells, the voices, the strange laughters, the urban gardens, the queues at the church gate. The smells. The city dealing with itself, with its people.
I am… Chinatown, full of stoopid tourists, myself included.
I am… a passerby in a wonderful city of hills, seagulls, Spanish courts and green curtains…
San Francisco, August 2015

Balcic, Bulgaria

Odată ajunși în august 2015 la Balcic, locul mi s-a părut familiar: lucrând acum câțiva ani la albumul publicat de către Muzeul de Artă Tg.-Mureș, paginile conțineau numeroase reproduceri după Henri Catargi, Vasile Popescu, Tonitza, Cecilia Storck, Bălțatu, Dărăscu, Ghiață, Șirato, Steriadi. Crema picturii interbelice românești, Școala de la Balcic, a pictat des în renumita stațiune. Am înțeles și care ar fi motivul, dincolo de farmecul aparte pe care reședința de vară a Reginei Maria, o bijuterie, îl conferă locului: e vorba de lumina specială, poate reflectată de dealurile calcaroase care înconjoară Balcicul, de combinația de grădină frumos amenajată și vegetație sălbăticită, scăpată din frâu, de aspectul de șantier turistic și beton învechit, de clădirile de piatră – un univers ciudat, prăfuit, care parcă se prăbușește în marea curată, turcoaz.

PS: Despre vecinii bulgari, ce să mai spun: ospitalieri, ne privesc, pe noi, românii, cu condescendența și calmul celui care a mirosit demult în noi turistul impostor, avid de all-inclusive, de hamsii prăjite, de senzațional împachetat ieftin… Dar, alături de ruși și ucraineni, suntem probabil turistul majoritar la Balcic, deci suntem importanți prin cantitate…

Holland 2015

Seven years after our first visit, we came back to the wonderful Holland. In 2008 our hotel was in Bodegraven, this time we slept near Utrecht, in the middle of South Holland (Zuid Holland), at a modern farm in Montfoort. Ans Janmaat, our lovely guest, welcomed us and took care of everything (the farm is on Airbnb, Booking.com and HomeAway – http://www.homeaway.nl/vakantiewoning/p1044957?uni_id=1331930).
The vacation: four sunny days at Keukenhof, the paradise of flowers, Zandvoort – a long, famous beach at the North Sea, Amsterdam (noisy, windy), Hague (sunny, quiet, lovely, full of cafes and boutiques), Gouda and Montfoort/Oudewater (in the middle of the Dutch polder, with cosy farms, the famous Dutch cows, lovely gardens and, of course, the canals).

Seara peste Tudor

E seară și e ora la care, dacă mă cațăr pe marginea căzii, ajung sus la micul pătrat al ferestrei deschise de la baie. De acolo se vede, acoperit de noapte, Tudor, cartierul care umple valea dintre Centură și Platoul Cornești. Goluri negre, planurile gri al blocurilor, punctate de sute de lumini, galbene, roșcate, albastre. E ora la care dacă aș putea, m-aș forța să ies, cu șoldurile ușor zdrelite, pe pătratul ferestrei și, după o scurtă cădere în gol, m-aș redresa, Superman, aș da din aripi ca o stăncuță și aș plana peste cartierul în care acele sute de lumini ar deveni, fiecare, scurt-metraje succesive ale noului val realist. M-aș opri din zbor în fața celei mai apropiate ferestre sau în fața acelui geam galben de bucătărie din dreapta-față, cel cu perdele roșii. La un metru, valul de aer dislocat de aripile mele ar lovi înfundat tabla albastră a pervazului ferestrei. Acolo, în tăcerea punctată de fluieratul aripilor, în deranjul moleculelor reci de aer, aș urmări ritualul de seară al familiei Roșca, să zicem, cu el, Roșca tatăl, în chiloți, tăind cu bomfaierul o țeavă de PVC gri. Cu ea, doamna Roșca, povestind la smartphone, în trening, surorii sale probabil, mamei sale, ceva ce nu pot să aud. Cu dormitorul din stânga, întunecat, în care văd doar o față rotundă, luminată de un alt telefon – fata de paisprezece ani a familiei Roșca. Pare să sesizeze ceva pentru că își întoarce brusc fața spre fereastră, iar eu mă rușinez brusc. Oasele pline cu aer îmi troznesc, pocnesc de la efortul de a mă ridica brusc din fața ferestrei, pentru a nu fi văzut. Reușesc, devin instantaneu o închipuire, o halucinație, reziduu luminos pornit din pixelii luminați ai ecranului, așa că fata își întoarce privirea la ecranul mic, nepăsătoare.

Jos se scurg fluid lumini albe și roșii, mașinile cartierului. E frig și mă întorc, după un looping larg, spre micul pătrat al băii noastre.

Desire path

Știați că în urban planning planificarea urbană există conceptul desire path sau desire line?  Se referă la apariția unei căi de acces ad-hoc, ca urmare a traficului pietonal sau velo, de obicei fiind vorba de cea mai scurtă (dreaptă) cale între două puncte, origine și destinație. În Finlanda, designerii care lucrează în planificare urbană vizitează parcurile chiar după prima ninsoare, atunci când vechile căi de acces sunt acoperite. Fac asta pentru a observa noile cărări pe care oamenii care vizitează parcul le taie, sus-numitele desire lines – asta pentru că oamenii aleg în mod natural, instinctiv, cele mai scurte și eficiente căi, pentru a crea în final noi cărări. Există inclusiv metode și obstacole pentru a preveni crearea de desire paths (garduri vii, garduri, indicatoare), dar ele sunt de cele mai multe ori neglijate, ocolite. [wikipedia]

Aveți mai jos un exemplu de desire path observat în cartierul Unirii din Tg.Mureș. Un altul (îi voi face o fotografie) este gardul viu  de pe strada Revoluției, chiar în fața Oficiului poștal nr. 1 (sau magazinul de articole fan club ASA). Designerul care a creat acel gard viu a uitat că paralel cu benzile de circulație, lângă trotuar, se parchează mașini (este bandă prevăzută pentru asta), și de faptul că șoferii și pasagerii care coboară din respectivele autovehicule trebuie să ajungă cât mai repede pe trotuar. Rezultatul: gardul viu e străpuns din loc în loc de desire paths. Hello, Primăria!

 

Desire path Tg.Mures, Cart. Unirii

Desire path Tg.Mures, Cart. Unirii

Glodu, Panaci

Am adăugat, la final de an 2014, un steguleț mic, roșu, pe harta călătoriilor noastre. N-am ales acea vale, la sud de Vatra Dornei, din dorința de a explora o nouă destinație, de a mai bifa un punct geografic. De fapt, căutam la final de an, un loc în care să ne retragem de Revelion, departe de isteria orașului. Din lipsă de timp nu rezervasem nimic și speram, nu foarte convinși ce-i drept, că pe ultima sută de metri vor mai apărea cabane sau pensiuni cu locuri disponibile, în zone mai retrase, mai pitorești.

Așa a apărut în vizorul nostru cabana Roșca de la Glodu, comuna Panaci. Pe TuristInfo. Cu câteva fotografii – nedrepte cu frumusețea construcției și a locului – dar potrivită pentru ce doream: liniște, confort, natură, omăt…

De la Bistrița treci spre Moldova, spre nord-est, urcând prin Pasul Tihuța, Dorna Candrenilor – un platou etern viscolit iarna. Cobori încet spre Vatra Dornei, treci prin stațiune, mai faci câțiva kilometri, intri în Dorna Arini și, în loc să-ți continui drumul spre Broșteni și Izvorul Muntelui, cotești la dreapta, spre Șarul Dornei și apoi Panaci. Într-un final, după treizeci de kilometri, ajungi la Glodu, un sat răsfirat de-o parte și de alta a unei văi de poveste. Te afli în Parcul Național Călimani, la hotarul dintre Suceava și Harghita. Dacă te-ai încumeta, ai putea continua, prin păduri și drumuri forestiere bătute de TAF-uri, la stânga spre Broșteni, Suceava (30 km) sau înainte, peste munte, spre Bilbor, Harghita (16 km).

Aici începi să descoperi Moldova, cu dealurile ei vălurite, cu pășunile delimitate de garduri nesfârșite de lemn, cu pădurile întinse de brazi. Dacă la Broșteni valea e largă, săpată generos de Bistrița, aici munții s-au lăsat mai greu cuceriți și văile sunt mai abrupte, natura sălbatică, satele mai răsfirate. Moldova seamănă puțin cu Apusenii, dar parcă spiritul locului e mai molcom, oleacă mai calm, o țâră mai luminos.

Au urmat câteva zile calme, parcă rupte din visul multor orășeni moderni: fără semnal GSM, fără Internet, cu focul în șemineu, într-o cabană de bușteni, cocoțați deasupra unei văi. Zăpadă berechet și soarele luminând puternic valea, vaci clătinându-și sonor talangele dimineața, în drum spre clăile de fân moțate.

An Nou Fericit!

Adrian M.

E un lucru verificat și (aproape) truism,  îți cunoști prietenii la necaz. Nu voi scrie acum despre lucruri actuale, dar mi-am redescoperit un prieten pe Facebook și țin să-i amintesc, indirect, că n-am uitat ce a făcut pentru mine, cu multă vreme în urmă. De fapt, la prima vedere, nu poate părea mare lucru: Adrian s-a purtat uman cu mine, în condițiile în care sistemul (framework, ca să citez un prieten) mă împingea în jos, tăia bucăți din mine, din personalitatea mea. Nici măcar nu era vina sistemului (vorbesc de Armată), era doar un mecanism vechi de când lumea, bine pus la punct, care rula recruți. Îi lua de la mame, îi îmbrăca în uniformă și făcea bărbați din ei…

Mi-e greu să mai fac acum mare caz de perioada în care am făcut Armata, să mă plâng de acel episod al vieții. Distanța temporală, mare, a atenuat din neplăceri și creierul, o altă mașinărie bine unsă, tinde să memoreze doar petele de lumină, nu și umbrele. Rețin totuși drame, necazuri, stupizenii. Mi-am făcut stagiul militar la Pompieri, o armă interesantă, dar riguroasă.

Adrian era pe atunci un tânăr subofițer. Scria de mână tare frumos, pedant, atent, cu dragoste față de hârtie și instrumentul de scris, lucru care m-a fascinat. Se uita pe jumătate amuzat la mine: se mira, poate, de cum nimerisem eu tocmai acolo, la Pompieri, printre răcani moldoveni, țărani din Secuime, tineri robuști, simpli, fără pic de sofisticare. Am găsit în curând canale de comunicare și am devenit încet dar sigur protejatul lui. M-a scutit, de câte ori s-a putut, de procesul de instrucție, iar când nu se putea, mă consola, așa cum știa el, cu ușoară ironie, cu ochii pe jumătate închiși, râzând: “Ți-e greu, Mircea? Te-a frecat Lupu? No lasă, că n-ai murit!”. Una peste alta, a fost omul care mi-a dat de înțeles – prin cum s-a purtat – că orice sistem are la bază oameni reali, poate unii înrăiți de viață, corupți de putere, dar majoritatea buni la suflet și dispuși să te ajute.

Adi își iubește soția și are acum o familie tare frumoasă, din câte văd pe Facebook. N-am trecut de multe ori prin Sighișoara, dar de câte ori o fac, mă uit cu drag, din goana mașinii, la fereastra blocului unde locuiau, chiar vizavi de stația de pompieri.

Ți-e greu, Mircea?

Lateral Japan trip II – Instantanee la final

Tokyo

În ultima zi ne trezim la 4:30 în zori ca să mergem la Tsukiji Market, renumita piață de pește din inima Tokyo-ului. Din cauza numărului tot mai mare de turiști curioși, la licitația de ton se mai intră doar în grup, ghidat, dimineața devreme. Ajungem cu un taxi acolo, la 5 AM suntem la una din intrări. Întreb un paznic în gheretă unde e coada pentru tuna auction, îmi face un semn cu palmele puse în cruce, pare a spune că s-a terminat. Intrăm totuși în perimetrul pieței, e un orășel în sine, scufundat parțial în întuneric, brăzdat de mașini, camioane, dube, mici camionete cu platformă deschisă care trec haotic pe lângă noi. Șoferii camionetelor stau în picioare și învărt de o roată mare, volanul, care stă pe un butoiaș, motorul vehiculului. Nimeni nu ne bagă în seamă, e o forfotă incredibilă pentru ora aceea. Pe măsură ce ne afundăm în piață micile butoiașe pe roți cu care negustorii transportă marfa trec în viteză, sărim, ne ferim, nu mai știm unde să mergem și cum să scăpăm. Până la urmă, un gardian ne oprește, ne lămurește într-o engleză stricată că de la 1 decembrie, adică chiar de azi, și până în ianuarie, piața e închisă turiștilor, se va deschide doar zona cu tarabe, de la 9 dimineața, prea târziu pentru noi. Avem avion peste câteva ore…

Mai rătăcim câteva minute printre hale, suntem ca invizibili. Ne minunăm cum nimeni nu se ciocnește în acel haos, toți par să știe clar traseul și cum să se evite. Printre reflectoare și obloane ridicate întrezărim coridoare lungi, imense, stive de cutii de polistiren termoizolator care conțin produse oceanice la gheață. Oameni taie pește, feliază, ambalează. Ajungem și în zona tarabelor, proprietarii aranjează marfa, se văd birouri la stradă la care se discută telefonic comenzile, e o lume fantastică, forfotind, zumzăind. Undeva pe o stradelă din acest labirint un grup mare de turiști stau la coadă în fața unui restaurant de sushi. De fapt, chiar la ușa restaurantului stau zece persoane, iar ceilalți, 30-40 oameni, așteaptă cuminte la coadă peste drum, ca sa nu încurce traficul. Se pare că acolo se servește cel mai proaspăt sushi din Tokyo, date fiind locul și ora. Printr-o mică fantă fotografiez o față fericită de bucătar, pare cel mai mulțumit om din lume așa cum se agită, feliază pește și hrănește oameni veniți din toată lumea ca să stea la masa lui. Iată așadar un scop nobil pentru o viață de om…

Ieșim din zona pieței, peste drum, zgârie-nori au capetele afundate în ceața dimineții, printre vălătuci pâlpâie lent lumini de semnalizare roșii. Tokyo e un uriaș care tocmai se trezește / s-a trezit / în lumini galbene, arome îmbietoare de sosuri necunoscute și orez fiert, în ploaia care picură fin, ca un abur, pe trotuare-oglindă. Trecem pe lângă un mic restaurant deschis la stradă, tokyoți abia treziți sorb deja ramen, supa de porc cu tăiței.

Lake Biwa, Grand Hotel Makino

Ne cazasem târziu, cu o zi înainte de a ajunge la Tokyo. Ajungem după miezul nopții, e foarte cald în camera cu vedere la lac (încă nu se vede nimic, acum e beznă). Pe peretele cu lambriuri de lemn, un levier metalic, alb, scufundat în lemn pe care scrie cu litere roșii PUSH. Apăs curios, levierul nu iese dar chiar în secunda  următoare se aude soneria la ușă. Mă panichez, sunt rapizi japonezii, dar nici chiar așa. Deschid prudent ușa, ușurare: sunt Istvan cu Andrea, îmi urează La mulți ani, e 30 noiembrie. După ce închid ușa, mă pun ușurat în pat dar un troznet cumplit mă face să sar ca ars, e levierul care a căzut cu întârziere, pocnind sonor lambriul…

Dimineața ne trezim, trag draperia, printre ramurile de pin se vede lacul, orizontul e deja e rozaliu, soarele răsare chiar dincolo de lac, după niște dealuri. Ieșim în grabă pe plaja întinsă și asistăm la un splendid răsărit (și printre cele mai timpurii din lume, că doar suntem în țara Soarelui-Răsare). Tot lacul e galben auriu, cerul la fel, plaja aproape pustie, roșcată, pinii scăldați în aur portocaliu…

Tokyo, din nou

Două obiceiuri întâlnite la tot pasul în metrouri și trenuri: cititul și dormitul în capul oaselor. Dormit iepurește, de îndată ce se anunță stația de destinație călătorul se trezește ca prin minune și iese din vagon. Într-unul din cazuri, tovarășul meu de scaun se ridică dintr-o asemenea ațipeală, se repede la ușa deshisă și coboară. În grabă, îi cade biletul. Îl văd, îl culeg, strig după japonez: Sir, sir, your ticket! Ușile se închid în fața mea înainte să apuce să se întoarcă după bilet și, în disperare, mă uit cât spațiu a mai rămas între ușile închise și dau un bobârnac cartonașului prin fanta milimetrică. Garnitura e deja în mișcare, dar biletul aterizează precis, lent, cinematic la picioarele lui. Nu schițează nici un gest de mulțumire, ceea ce nu e foarte japonez, îl culege și pleacă grăbit: îmi dau seama că sunt în Tokyo, aici nu e timp de mulțumiri, ar fi risipă de energie, viața curge altfel aici. Dar eu sunt prea mulțumit de reușita cascadorie ca să mă afecteze răceala lui.

Școlarii japonezi

Toți, invariabil, în uniforme. Băieții, de obicei, în pantofi negri, butucănoși, șosete albe, pantaloni și sacou de stofă albastru-închis, cămașă albă și cravată. Fetele, fustă scurtă în carouri, ciorapi albi până la genunchi, cămașă și sacou. Duc doar un ghiozdan de mărimea unei borsete, probabil manualele le țin la școală. Dorm și ei pe rupte dimineața, în autobuz, și se trezesc ca prin minune la stația potrivită. Fetele, după școală, merg și ele cu trenul acasă, râd, chicotesc nebunește, aproape nepoliticos.

Munca

Domină incredibil societatea japoneză. E omniprezentă, risipită în toate ipostazele. Luminile ard până târziu în noapte în clădirile de birouri și se aprind devreme în zori. Tufele se mișcă tunse de muncitori cu foarfeci automate, se pun bariere, benzi de protecție. Se sapă, japonezii se urcă pe stâlpi, mărunței, agili, robuști, peste tot cu cască de protecție, ochelari, mănuși. Transpirați, cu micul prosop înfășurat în jurul gâtului sau pe tâmple.  La intersecții, la zebre, stau adulți cu steaguri, opresc circulația auto ca să treacă pietonii, școlari sau adulți deopotrivă. Nu-mi dau seama dar bănuiesc că sunt voluntari. Foarte mare numărul de pensionari care fac asemenea munci de voluntariat. Dar care se și plimbă prin temple, prin locuri demne de vizitat, trăindu-și frumos vârsta a treia.

Turiști și ospitalitate

Faptul că vii de departe, obosit, de la mii de kilometri, ca să le vizitezi țara, stârnește admirația lor, viu și deschis manifestată. Majoritatea nu știu unde e România, dar le-o situezi în Europa, undeva între Germania și Rusia și atunci un licăr de înțelegere se aprinde în ochii lor. Un taximetrist care ne-a dus câțiva tovarăși de călătorie fusese de două ori la Sibiu.

Selfie-time

Omniprezente, bastoanele pentru selfie cu telefonul. Peste tot, japonezii se fotografiază în fața arțarului nebun, în fața templului, în chimono, făcând mutre, râzând, tinerii în special, o parte de națiune obsedată de a se trage în chip cu mama-națiune în toate colțurile ei.

Copiii

Incredibil de frumos și de cochet îmbrăcați, veseli, puși pe șotii. Prinși de fusta mamei, aruncând priviri curioase spre străinii aceștia cu ochii mari, ca de bou.

Clădirile

Variat construite ca materiale, dar uniforme ca regim de înălțime, fără excese. Adaptate mediului (în urban, înguste, mici, eficient organizate, în suburbii cu curți foarte mici, fără garduri, în rural nu foarte înalte). Ard incredibil de ușor (din shinkansen, din graba celor 200 km/h, vedem un incendiu, mașini de pompieri, casa arde ca un ziar cubic, cu fum dens, un foc imposibil de oprit, doar eventual izolat față de vecini).

Hârtia și lemnul

Japonia, o națiune îndrăgostită iremedibil de hârtie, de efemer, de frumos. Și extrem de respectuoasă, abilă și agilă cu ele. Magazinele de papetărie, o dulce simfonie pentru ochii unui designer, o durere surdă pentru portofel. Lemnul, peste tot, în toate formele. Domină, regal, pinul și bambusul. Când se întâlnesc cu hârtia, rezultatul este dureros de frumos, ca arcușul tras grațios pe strunele unei viori.  Din Tokyu Hands, un magazin de papetărie, creație, gadgeturi și articole domestice, plec inclusiv cu o placă mică de lemn ușor de Pawlovnia, superb finisată, colegii se uită ciudat la mine, să cumperi lemn din inima Japoniei…

Mâncarea

Ușoară, spartă în mii de nuanțe, arome, apariții, instantanee, opere de artă, vizual și culinar. Moleculele se topesc în gură, explodează, gusturile sunt noi, unele stridente, altele moi, legumele par cunoscute dar călătoresc în travesti. Asta pare a fi o ridiche fiartă, dincoace parcă e un tofu, dincolo niște ouă ciudate, moi, aia parcă e vânătă. Peștele apare pe masă des, în bucăți mici, delicios, acompaniat de sos de soia și wasabi, învelit, dezvelit, prăjit, fiert sau crud, niciodată repulsiv. Supele, gustoase, intense, fierbinți, ca niște ceaiuri hrănitoare, băute din boluri. Respectul față de masă, față de mâncare, pare să compenseze atâta muncă, atâta osteneală, atâtea excese. La ceai și mâncare, japonezii redevin oameni, coboară armura și îmbracă yukata, costumul simplu de mers la masă și onsen, spa-ul japonez. Pe lângă legumele colorate mănînci mici crizanteme galbene, amărui, foi de mentă, geluri trase în fire, ca un cuib alb pe care stau boabe de soia fierte, apuci cu bețele și arunci în cavitatea bucală zeci de feluri de mâncare minuscule, care la final, adunate, dau spre pantagruelic, dar așa, rânduite cu cap, pierd din masivitate. Ceaiul verde, pus la o parte, înmoaie din tăria gusturilor și face trecerea spre alte minunății. În toată rânduiala asta simți mâna bucătarului, un fir invizibil leagă bucătăria de masa joasă la care cinezi, parcă ți se trimit mesaje în Braille și palpezi cu palatinul, nu cu buricele degetelor. Da, ca european, ești ca și orb în lumea asta colorată de rădăcinoase aromate, ciuperci, fumuri și cărnuri roșii de pește, te lași condus de senzorii de pe limba care plescăie încântată în gură.