Adrian M.

E un lucru verificat și (aproape) truism,  îți cunoști prietenii la necaz. Nu voi scrie acum despre lucruri actuale, dar mi-am redescoperit un prieten pe Facebook și țin să-i amintesc, indirect, că n-am uitat ce a făcut pentru mine, cu multă vreme în urmă. De fapt, la prima vedere, nu poate părea mare lucru: Adrian s-a purtat uman cu mine, în condițiile în care sistemul (framework, ca să citez un prieten) mă împingea în jos, tăia bucăți din mine, din personalitatea mea. Nici măcar nu era vina sistemului (vorbesc de Armată), era doar un mecanism vechi de când lumea, bine pus la punct, care rula recruți. Îi lua de la mame, îi îmbrăca în uniformă și făcea bărbați din ei…

Mi-e greu să mai fac acum mare caz de perioada în care am făcut Armata, să mă plâng de acel episod al vieții. Distanța temporală, mare, a atenuat din neplăceri și creierul, o altă mașinărie bine unsă, tinde să memoreze doar petele de lumină, nu și umbrele. Rețin totuși drame, necazuri, stupizenii. Mi-am făcut stagiul militar la Pompieri, o armă interesantă, dar riguroasă.

Adrian era pe atunci un tânăr subofițer. Scria de mână tare frumos, pedant, atent, cu dragoste față de hârtie și instrumentul de scris, lucru care m-a fascinat. Se uita pe jumătate amuzat la mine: se mira, poate, de cum nimerisem eu tocmai acolo, la Pompieri, printre răcani moldoveni, țărani din Secuime, tineri robuști, simpli, fără pic de sofisticare. Am găsit în curând canale de comunicare și am devenit încet dar sigur protejatul lui. M-a scutit, de câte ori s-a putut, de procesul de instrucție, iar când nu se putea, mă consola, așa cum știa el, cu ușoară ironie, cu ochii pe jumătate închiși, râzând: “Ți-e greu, Mircea? Te-a frecat Lupu? No lasă, că n-ai murit!”. Una peste alta, a fost omul care mi-a dat de înțeles – prin cum s-a purtat – că orice sistem are la bază oameni reali, poate unii înrăiți de viață, corupți de putere, dar majoritatea buni la suflet și dispuși să te ajute.

Adi își iubește soția și are acum o familie tare frumoasă, din câte văd pe Facebook. N-am trecut de multe ori prin Sighișoara, dar de câte ori o fac, mă uit cu drag, din goana mașinii, la fereastra blocului unde locuiau, chiar vizavi de stația de pompieri.

Ți-e greu, Mircea?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s